Codul secret al iei tradiţionale

În mentalitatea populară, haina nu-l face pe om, dar îl reprezintă. Iar veşmântul arhaic românesc îşi reprezintă purtătorul la multiple niveluri identitare, materiale şi spirituale totodată. Bluza românească este un cod amplu şi complex de simboluri, care spune pe scurt povestea purtătorului individual, dar şi a poporului din care provine. Un cod care foloseşte mijloace simple – croială, material, culori, simbolurile brodate – şi spune mult în puţin. Fără a vedea şi purtătorul, ci numai haina, putem afla, dintr-o privire totul despre el: sexul, vârsta, statutul marital, locul de provenienţă, destinaţia veşmântului (de muncă, de sărbătoare, de nuntă). Alegerea motivelor, încărcătura ornamentală, preferinţele cromatice aduc, în plus, date despre creativitatea şi hărnicia lucrătoarei.

Ia, carte de vizită a individului şi a neamului

Adevărată carte de identitate, înaintea existenţei documentelor de stare civilă, ia tradiţională funcţiona ca o reprezentare sintetică şi exterioară a datelor materiale şi sufleteşti ale omului din comunitatea străveche. O comunitate care se ghida după alte reguli şi pentru care contau alte norme decât cele de azi.

Românul se vedea pe sine ca funcţionând într-un sistem integrator şi interconectat de cercuri concentrice. De la mic la mare, omul se raporta la şi se autodefinea prin relaţionarea cu familia şi lumea satului; cu zona sau regiunea de origine; cu ţara; cu lumea; cu Universul.

Straiele au avut o logică utilitate practică, dar sufletul românesc le-a oferit şi o semnificaţie de autoreprezentare în relaţie cu ceilalţi, cu lumea şi întreaga creaţie. Ia, la origine un port sacru, mărturisea în fiecare clipă, întru neuitare, cine suntem şi care ne este locul în marea armonie cosmică.

În comunitatea mică, a satului, portul descria locul ocupat în organizarea aşezării (vârstă, statut marital şi social), dar şi calităţile individuale prin care „îţi făceai norocul cu mâna ta”.

Dacă ne referim la etapele vieţii, diferenţele de cromatică şi ornamente sunt semnificative.

Bluzele de tineri erau mai inovatoare, mai colorate, mai bogat ornamentate. Fetele tinere, înainte de căsătorie, îşi împodobeau cămăşile pentru hore şi sărbători în culori mai vii (în funcţie de zonă, apar: roşul, galbenul, bleul, verdele deschis, lilaul etc.), cu îmbinări cromatice mai îndrăzneţe şi, de asemenea, adoptau cu mai multă uşurinţă materialele noi: mărgele, paiete. La vârsta maturităţii, după căsătorie, compoziţia ornamentelor se tempera, iar culorile căpătau tonuri mai închise (albastru, vişiniu). Cu cât se înainta spre bătrâneţe, cu atât straiul devenea mai simplificat ca podoabă şi cromatică: broderii delicate şi puţine, cusute cu brun sau negru.

Tot în sat, costumul prezenta statutul social, ocazia purtării (la muncă, o simplă cămaşă albă; la sărbători, cămăşi brodate; important de spus: nu există în portul tradiţional românesc – nici sub pretextul comodităţii – cămaşă cu mânecă scurtă), dar şi iscusinţa, îndemânarea, imaginaţia, hărnicia individuale.

Mai departe, toate aceste matrici informaţionale, erau recunoscute şi la nivel regional, unde se adaugă un nou cod: al zonei de provenienţă. Deşi foarte asemănătoare între ele şi tipice pentru sensibilitatea românească, bluzele populare diferă ca formă, cromatică şi ornamente de la zonă la zonă. Deci, un alt lucru pe care-l comunică orice bluză este locul din România unde s-a născut purtătorul.

În privinţa culorilor, la modul general, se poate constata o corelare între peisaj şi alegerea cromaticii. De obicei, culorile sunt mai bogate şi mai intense la câmpie şi, cu cât se urcă înspre munte, cu atât devin mai sobre, nuanţele se închid, iar îmbinările cromatice se reduc. Spre exemplu, în Suceava, Arad, Oaş se foloseau mai mult negrul şi, eventual, roşul. În schimb, în Olt, Ilfov şi Gorj apar culori mai vii şi mai bogate numeric (galben portocaliu, albastru marin, verde untdelemniu, fir auriu).

Cât despre model, sunt câteva zone care se recunosc îndată – chiar şi de către un neofit – după soluţiile proprii alese pentru croi: platca de Oaş, mâneca bufantă de Muscel, ciupagul de Alba. Un singur exemplu, mai elocvent: mâneca terminată în manşetă răsfrântă. Astfel de cămăşi, numite şi cu mâneca „învârtită”, sunt considerate a fi de o mare vechime (din epoca dacică), atestată pe Metopele de la Adamclisi, şi sunt specifice unei regiuni mai largi, ce uneşte, pe o linie imaginară orizontală, Făgăraşul, Branul, Muscelul şi Vrancea.

Totuşi, rareori cămăşile au două modele identice. Între tinerele fete era o întrecere a hărniciei și a creativităţii. Fiecare încerca să interpreteze în cheie proprie modelele păstrate din străbuni, adăugând din fantezia personală un plus caracteristic şi îmbogăţind permanent tradiţia, în graniţele ei fireşti. Pentru că nu inventau „nelegimit” modele noi, ci doar le prelucrau, le nuanţau, le îmbinau, le unificau într-un tot personal.

La nivel de ţară, ia pune o amprentă identitară asupra veşmântului tradiţional românesc. Aşa şi nu altfel, ne purtăm noi, românii.

În marea comunitate de ţări şi tradiţii a Europei şi a lumii, ia ne spune străvechea poveste şi ne descrie ca popor.

Dar poate cel mai important lucru pe care românul îl face purtându-şi straiele populare este să comunice locul pe care singur şi-l asumă în Univers.

De ce în Univers? Pentru că pe o ie tradiţională se află simbolurile întregii lumi înconjurătoare, de la cele cosmice, la umilele instrumente de muncă şi de la chipul omului la imaginea vieţuitoarelor şi a plantelor. Românul se îmbracă, firesc, cu întregul Universul, mărturisind că el e părtaş la cosmos şi întreaga ordine cosmică se află în el.

Din punct de vedere didactic, simbolurile regăsite în broderiile cămăşii tradiţionale au fost împărţite în mai multe categorii:

Modele de ie cu motive realiste. mostenireculturala.com

Modele de ie cu motive simbolice. mostenireculturala.com

Din punctul de vedere al gramaticii simbolice care încununează perfect bogăţia de semnificaţii a iei, se poate adopta o împărţire „cronologică” a modelelor cusute pe cămăşi: acestea sunt cu atât mai intens semnificative, mai vechi şi mai conservatoare (ne aduc mai aproape de modelul arhetipal de ie) cu cât sunt mai abstracte, mai încriptate şi mai geometrizate. Cu cât avem de-a face cu modele care „copiază” mai fidel realitatea (tip fotografie transpusă în textil), cu atât valoarea lor simbolic-arhaică este mai diminuată. Sunt, altfel spus, inovaţii, intervenţii recente. Nu valoarea lor estetică este aici în dispută (aceasta rămâne), ci aceea simbolică. La noi, la români, o primă etapă de reprezentare a realităţii a fost încriptarea acesteia, abstractizarea ei, ca singur mod posibil de reprezentare a sacrului.

Sacrului nu i se spune pe nume şi nici nu i se dă un chip, ci este redat prin concepte-simbol, care închid în ele o întreagă enciclopedie mitologică.

Dintre aceste simboluri străvechi, fac parte: arborele lumii; rombul şi toate variantele sale; coarnele berbecului, soarele, steaua, unda apei, coloana, vârtelniţa, crestele, spirala, hora stilizată. Din păcate, niciun cercetător nu s-a aplecat cu meticulozitate şi temeinicie asupra acestui alfabet sacru ascuns în veşmintele populare. El ne-ar istorisi cum se cuvine povestea prin istorie şi mit şi ne-ar conduce către matca noastră de mentalitate mai repede şi mai sigur decât bibliotecile oricărei academii.