Ştefan cel Mare şi „promovarea” victoriei de la Podul Înalt

Se înţelege de multe ori greşit – cercetarea la sursă nu mai e la modă – că un Domn român nu era decât un autocrat (un alt nume mai „civilizat” pentru „dictator”), a cărui voie se făcea fără crâcnire, iar el se mulţumea cu a-şi împlini poftele personale. Se trec năravurile actuale în contul strămoşilor, deşi – vorba lui Eminescu – mai bine i-am lăsa să-şi doarmă veşnicia, dacă nu le putem urma exemplu şi trebuie neapărat să-i micim după chipul şi asemănarea noastră de azi.

Un Voievod adevărat îşi înţelegea menirile diverse şi complexe: comandant, negociator, strateg, însufleţitor de cultură, apărător de moşie, propăşitor de neam, evlavios şi păstrător al credinţei. Iar cine îşi ştia rangul şi-i căuta afirmarea în lume, făcea precum Ştefan, şi muncă de PR.

Au trecut 544 ani de la victoria, din 10 Ghenar, al lui Ştefan cel Mare în faţa oştilor lui Mahomed al II-lea Cuceritorul, conduse de eunucul Soliman Paşa, beglerbeg al Rumeliei. Una dintre cele mai strălucite victorii creştine împotriva Semilunei şi una dintre cele mai răsunătoare înfrângeri otomane.

Având de partea sa câteva tunuri, 40.000 de oşteni moldavi, 8.000 de secui (părăsiţi de cârmuirea ungurească ce dorea să-i facă şerbi), 1.800 de unguri (poate şi saşi) şi, din Muntenia, o mică gardă a lui Băsărabă cel Mic – dinspre Apus venind doar… o vizită de încurajare a trimisului veneţian la Uzun-Paşa, numitul Polo Ogniben – , Ştefan alege strategic ajutorul naturii. Cunoaşterea locurilor – pădurea adâncă, smârcurile care se formaseră după topirea zăpezii într-un început de ianuarie mai cald – i-au oferit posibilitatea de a-şi oganiza o apărare inteligentă şi de a ataca decisiv în momentul înglodirii turcilor în mlaştinile de la Podul Înalt.

De cealaltă parte, otomană, se vorbeşte de o armată de 150.000 de oameni şi de 30.000 de călări, cifre considerate în general exagerate, dar sigur e că oştirea împărătească era una dintre cele mai mari ale timpului şi iscusit condusă.

Atraşi către mlaştină de armata de secui scoasă la înaintare (care se retrag tactic la ordinul lui Ștefan), turcii se împotmolesc şi mulţimea de soldaţi este incapabilă de a lupta. Asupra lor vin tunurile moldave şi, aşa cum aminteşte cronicarul Ureche, ajutorul divin, căci pe locul de bătălie se lăsă o pâclă deasă. Lupta de uzură, pe un teren nefavorabil, tăierea retragerii celor ce voiau să-şi scape viaţa cu fuga şi ideea lui Ştefan de a-i deruta pe turci cu zgomotele făcute de săteni de pe dealuri transformă o luptă inegală într-o victorie fără egal.

Fin strateg, deloc moale, făcând geopolitica regională de multe ori cu mâna lui în atâţia ani de domnie fără răgazuri, Ştefan îşi organizează minuţios şi post-victoria. Pentru că ce este o victorie – chiar uriaşă – fără a şti nimeni de ea sau, mai rău, a fi răstălmăcită? Cine trebuia să o afle? În primul rând Apusul, care-i dăruise promisiuni şi atât, stăpânirea Munteniei (implicată în conflicte interne) şi domnii creştini în faţa cărora Mateiaş ungurul (care trimisese armată firavă) îşi asumase victoria ca fiind a sa. Trimite, deci, Ștefan solii către toţi, pe 25 ianuarie:

„Noi, Ştefan Voievod, din mila lui Dumnezeu Domn al Ţării Moldovei, smerită închinăciune şi tot binele. Ştiţi dumneavoastră că preacrudul şi păgânul împărat turcesc e de multă vreme un nimicitor al creştinătăţii şi în fiecare zi se gândeşte cum să poată cuceri, încă şi nimici, creştinătatea toată. Deci fac ştiut dumneavoastră cum că, de Bobotează acuma în urmă, acel împărat a trimes, în ţara noastră şi asupra noastră, marea sa oştire păgână a turcilor, în număr de 120.000 de oameni, şi cu aceia avea el drept căpitani pe cei mai de aproape şi mai iubiţi dintre slugile sale. Pe Şulim, paşă şi berlerbeg, cu toată curtea acelui împărat şi cu toată Rumelia şi cu domnul de la băsărăbeni, cu toată puterea lor. Aşijderea Isac-beg, Schender-beg, Daud-beg, Iacub-beg, Seref-aga-beg, domnul Sofiei. Aşijderea Ştura-beg, Piri-beg, fiul lui Isac-paşa, cu toţi hănsarii lor. Cari toţi sunt preaputernici şi au fost voievozii acelei oştiri.

Când am văzut noi oastea cea mare, ne-am ridicat vitejeşte cu trupul nostru şi în arme, şi le-am stat împotrivă. Şi, cu ajutorul lui Dumnezeu cel Atotputernic, am învins straşnic pe acei duşmani ai noştri şi ai creştinătăţii întregi. Şi i-am sfărâmat şi i-am călcat în picioare”. (Stefan cel Mare şi Sfânt, 25 ianuarie 1475).

Ce spune Domnul Moldovei? Îi înşiră pe toţi comandanţi ai oştilor turce, cunoscuţi în vreme pentru puterea lor, aminteşte tuturor că victoria a fost în numele Ţării Moldovei (dar cu folos pentru întreaga creştinătate) şi arată dimensiunile adevărate ale victoriei: turcii – într-atât de mulţi – nu au fost numai „învinşi”, ci zdrobiţi.

Că Ştefan cel Mare şi-a înţeles în toate menirea şi că a făcut cum se cuvenea o arată, de exemplu, un ecou distorsionat al bătăliei, ajuns la Veneţia. Ogniben albanezul, cel care trecuse pe la Ştefan cu… încurajări, raportează că Voievodul moldovean, ajutat de unguri (?) şi ruşi (???), a ucis 40.000 de turci şi a prins 4000, „între cari un Paşă şi un fiu al sultanului”. Acesta din urmă nu era, de fapt, decât fiul lui Isac-beg.

Din fericire, Ştefan a înţeles cum se transformă istoria, dacă nu ai însuţi grijă să o spui.