Rar o confuzie mai mare decât naşte expresia românească „a purta sâmbetele”. Foarte des este interpretată ca semnificând „a face curte”, „a se da pe lângă cineva”. Când colo, sensul ei este, dacă nu perfect invers, măcar îndepărtat.

În calendarul popular există zile bune și zile „rele”. Zile când e bine să purcezi la drum sau să ţeşi ori să coci și zile în care, ghinioniste, trebuie să te abții de la anumite activități. Multe zile sunt personificate şi se numesc „sfinte” sau „zeiţe”. Majoritatea sunt astfel, iar sâmbăta și duminica sunt speciale.

Dacă duminica este o „doamnă mare, la care se închină toate celelalte zile, sâmbăta este considerată o zi „pocită şi rea”. Ea este jumătate în universul nostru, în tărâmului oamenilor, şi jumătate în lumea de dincolo, fiind, tradiţional, o zi dedicată morţilor.

Este o zi de comemorare a spiritelor celor decedați, lucru vizibil în ritualurile creștin-ortodoxe. În fiecare săptămână se pot face pomeni pentru sufletele lor, iar la praguri de an importante există și Sâmbetele morților sau Moșii, în care ne amintim de cei apropiați plecați în lumea de dincolo și ne comemorăm moșii și strămoșii de neam, fără chip și nume, dar care ne-au precedat, păstrând astfel o legătură vie cu neamul de dincolo. De altfel, în folclor, cele două lumi comunică permanent, însăși postexistența fiind percepută ca alăturarea la rudele care aşteaptă cuminți dincolo:

„Şi-acolo la vale, / Este-o casă mare, / Cu fereşti la soare, / Uşa-n drumul mare, / Streaşina rotată, / Strânge lumea toată, / Acolo că este / Mahalaua noastră, / Şi-ti vor mai ieşi, / Tineri şi bătrâni, / Tot cete de fete, / Pâlcuri de neveste. / Să te uiţi prin ei, / C-or fi şi de-ai mei. /Ei când te-or vedea, / Bine le-o părea / Şi te-or întreba: / Datu-le-am ceva ? / Bine să le spui, / Că noi le-am trimes / Lumini din stupini / Şi flori din grădini; / Şi iar să le spui, / Anume la toţi, / Că noi i-aşteptăm / Tot la zile mari, / Ziua de Joimari, / Cu ulcele noi, / Cu străchini cu lapte, / Şi cu turte calde; / Cu pahare pline, / Cum le pare bine ; / Cu haine spălate, / La soare uscate, / Cu lacrimi udate.” (Cântecul Zorilor)

sambata
mostenireculturala.com

Sâmbăta, pe scurt, nu este o zi a dragostei, ci a morții. A purta cuiva sâmbetele înseamnă nu a curta pe cineva sau a-și arăta cu tot dinadinsul dragostea, ci , prin invocarea puterii nefaste a Sâmbetei, a dori răul cuiva.

De altfel, să ne amintim numai de o altă celebră expresie – „a se duce pe apa Sâmbetei” – care înseamnă, a pierde definitiv ceva, ceva care a plecat pe un drum fără întoarcere.

Vezi şi:

Zile bune, zile rele în popor

Sfânta Duminică în credinţe, legende şi basme

A lua în tărbacă – o judecată făcută cu umor

A da ortul popii şi străbaterea simbolică a unui drum

„De florile mărului” – „degeaba”, „de drag” sau „uite-aşa”