Sensul expresiei „ a lua în tărbacă” a evoluat de la dramatic către comic. De ce dramatic? Pentru că tărbaca nu este altceva decât un instrument de pedepsit câinii. Rudimentar, dar ingenios ca tehnică, el „pedepsea” printr-o învârteală zdravănă şi o sperietură pe măsură patrupedele.

Era alcătuit din doi pari înalţi din lemn înfipţi în pământ şi un laţ confecţionat pe principiul unei presucele (care ţine contră pentru a se răsuci între ele două fire), prin care se petrecea capul sau partea din faţă a corpului câinelui. Se răsucea până la refuz, apoi se elibera, învârtind, la înălţime, câteva secunde câinele. După ce scăpa, animalul fugea mâncând pământul, ba chiar se spune că unii câini simţeau când venea rândul „luării în tărbacă” şi o ştergeau din sat pe nesimţite.

De ce această „barbarie”? se pot întreba unii. Întrebarea e justificată azi, când originile îndepărtate ale obiceiului s-au pierdut, iar gustul modernităţii spune că trebuie să ne purtăm uman cu animalele. Unde mai pui că e vorba, până la urmă, de cel mai bun prieten al omului.

Dar chiar şi el mai călca în străchini – mai ucidea o găină, mai fura o bucată de brânză, mai strica prin gospodărie, se arăta leneş, mai chiulea de-acasă, lăsând gospodăria nepăzită.

Şi atunci, venea judecata. Celălalt nume al obiceiului este „jujeul câinilor”, care nu poate să fie fără legătură cu un cuvânt asemănător, „jude”. Probabil că vorbim de acelaşi câmp semantic şi lexical.

Ştim, azi jujeul şi-a restrâns sau specializat sensul, desemnând o bucată de lemn agăţată la gâtul câinilor de turmă pentru a-i împiedica să prindă viteză în alergare. El nu deranjează prin simpla lui existenţă, dar are un caracter preventiv, împiedicând alergarea, deci îndepărtarea prea mare a animalelor de pază de turma pe care trebuie s-o protejeze. Şi azi, deci, obiectul numit „jujeu” are rolul de piedică, de limită, de cenzură.

Cu atât mai mult „procesul” de la care provine era sinonim cu reintrarea în limitele îndatoririlor a câinilor care „comiseseră” excese nepermise. Cei leneşi, neascultători, stricători erau judecaţi la „jujeul câinilor” şi „luaţi în tărbacă” pentru că nu-şi îndepliniseră responsabilităţile peste an.

a lua in tarbaca
mostenireculturala.com

Relevant pentru înţelegerea acestui sens este şi momentul când se petrecea obiceiul. El era practicat în preajma Lăsatului de sec al Postului Mare, desigur la înnoirea timpului.

Paralela cu judecata oamenilor din comunitate este şi ea importantă. Tot la Lăsatul secului avea loc „strigarea peste sat”, moment de satiră populară care îşi propunea ruşinarea comportamentelor imorale, a greşelilor şi defectelor individuale, cu scopul de a le îndrepta. Comunitatea intra astfel curăţită în timpul sărbătorii de înnoire de la venirea primăverii (a Postului, ulterior).

Totul se desfăşura într-o notă comică, „strigările” erau versificate şi umoristice. Se viza nu condamnarea omului, ci a greşelii. Cele rele să se spele…

Ne întoarcem la judecata câinilor. La rândul ei, se desfăşura într-o cheie ludică. Câinele nu era bătut, lovit, ci suspendat în aer şi învârtit. Era o mustrare comică (nu dureroasă, ci bulversantă, de ţinut minte).

Astfel, „a lua în tărbacă”, expresie ce echivala iniţial cu a pedepsi într-o modalitate exemplară şi greu de uitat, a alunecat către o latură mai comică, însemnând „a lua în râs”, „a batjocori”, „a ironiza”.