Rit de înnoire având la bază, cel mai probabil, un mit al divinităţii Timp ce moare şi învie la sosirea echinoxului de primăvară, festivalul Cucilor este un obicei identificat în zona de sud a ţării (Muntenia şi Dobrogea) şi prezervat azi în Ilfov, în localitatea Brăneşti.

El se desfăşoară anual la Lăsatul secului de Paşte şi are acum valenţele unei petreceri populare care ţinteşte reînvierea şi reproducerea culturală a tradiţiei. Cum? Prin transmiterea ei către noile generaţii – copiii şi tinerii din Brăneşti confecţionează recuzita pentru festival – şi prin transformarea festivalului într-un centru de coagulare a altor obiceiuri cu măşti din ţară şi din afară. Pe 11 martie 2019, la Brăneşti sosesc şi defilează, alături de „Cucii” locali, „Uncheşii” din Păuneşti (Vrancea), „Brondoşii” din Cavnic (Maramureş) şi Survakarii din Pernik (Bulgaria).

Dar ce sunt Cucii?

De la mit la rit şi de la obicei la festival

Scenariul înnoirilor de primăvară, în care natura învie – odată cu Timpul –, este o reproducere a unui eveniment mitic, exemplar, situat într-un timp primordial şi nedefinit. Este vorba despre moartea şi reînvierea divinităţii, (auto)sacrificate pentru ca viaţa să poată merge mai departe, reluându-şi ciclul.

În cazul Cucilor, mitul identificat ar fi căsătoria unui cuplu de zeităţi (plugari sau păstori), soţul murind în mod tragic şi fiind prohodit, pentru ca apoi să reînvie. Prin această reînviere cu valoare şi reverberaţii cosmice, se „reseta” întreaga viaţă: a timpului, a naturii, a oamenilor, a animalelor.

Secvenţele mitului înregistrează bucuria nunţii (mit de întemeiere şi fertilizare), moartea tragică (ruperea armoniei) şi repararea ei (învierea), precum şi restabilirea, pe alte coordonate, superioare şi purificate, a veseliei universale.

Când povestea inițială a început să se şteargă, mitul a rămas încriptat în rit. Scenariul, repetat şi performat (cu muzică, costume şi măşti, probabil versuri care redau naraţiunea mitică), a devenit un rit care a păstrat segmentele principale ale poveştii: fertilizare şi înnoire.

Cum Cucii sunt consemnaţi numai în Muntenia şi Dobrogea, este evident că avem de-a face cu un mit/rit de tip agrar, nu pastoral, încadrat în scenografia de reluare a anului agricol (şi a Anului Nou cândva), care avea ca scop obţinerea de recolte bogate şi, în strictă legătură, de prunci pentru famiile nou formate în sezonul de nunţi anterior. În strictă legătură logică (pământul avea nevoie de oameni să-l lucreze), dar şi simbolică (asemenea câmpului/naturii rodeau şi oamenii).

Ca o scurtă paranteză, moartea tragică, dar având consecinţe înnoitoare a divinităţii trebuie pusă în legătură cu moartea bobului de grâu în pământ, moarte roditoare şi folositoare, fundamentală chiar pentru continuitate şi prosperitate.

La Cuci, aceste gesturi de fertilizare sunt vizibile prin atingerea de către divinităţile ascunse în spatele costumelor şi măştilor a tuturor oamenilor din comunitate: femei, bărbaţi, copii. Ei erau atinşi cu nuiele sau cu palma, pentru a-i contamina cu forţa lor regeneratoare, fertilizantă.

Obiceiul s-a păstrat până azi în scenariul festivalului, care are acum înfăţişarea unei petreceri populare, cu muzică, defilări şi târg de meşteşuguri, dar care a prezervat (şi cu ajutorul etnologilor, dar mai ales al participării noilor generaţii la resuscitarea tradiţiei) urmele acestor rituri de înnoire.

 

 

 

De unde denumirea de „Cuci”?

În perioada echinoxului de primăvară – momentul originar al ritului – se aude pentru prima dată, după lunga iarnă, cântecul cucului. El este ceasornicul natural care anunţă înnoirea timpului. Astfel, cucul a căpătat în tradiţie profilul unui trimis cosmic, care dă startul riturilor de împrospătare a spaţiului şi timpului.

Interesant este că el începe să cânte odată cu creşterea forţei solare şi a luminii diurne şi se opreşte din cântat la solstiţiul de vară, atunci când soarele intră în declin şi lumina începe să scadă. Acest comportament l-a creditat ca vestitor iniţiat al schimbărilor cosmice, ca un „comunicator” (în termenii de azi) în numele naturii.

Măştile divine

„Cucul” – de obicei o întruchipare a virtuţilor fizice şi morale ale comunităţii -, personajul central, este costumat într-o „clopot” de mari dimensiuni, decorat cu panglici lungi şi colorate de hârtie creponată. Poartă o mască distinctivă: nas ascuţit, obrajii roşii, o oglindă în frunte şi blană pe marginile măștii. Hainele sunt tradiţionale, cu clopoţei la centură.

Ceilalţi participanţi la alai – cuceoaicele – sunt tineri îmbrăcați în straie de femeie, care au la brâu clopoţei ce fac un zgomot asurzitor. Măştile variază.

Existenţa cuplului cuc-cuceoaice arată că se păstrează datele unui scenariu fertilizator. Aflate în alaiul şi în preajma Cucului, acestea din urmă sunt mai agresive decât personajul principal, ele alergând sătenii, atingându-i şi trântindu-i ca să-i contamineze magic cu forţa de regenerare pe care o întruchipează.

Zgomotul produs de clopoţei semnifică alungarea frigului, a întunericului, a vechiului timp. Instaurarea celui nou se face cu veselie şi cu dorinţa de bine, noroc şi prosperitate.

În orice rit, apariţia măştilor arată că este vorba despre unirea la momente cheie a două comunităţi. Cea a contemporanilor şi cea a strămoşilor de neam. La moartea omului (la priveghi) sau la moartea/învierea timpului (sărbătorile de iarnă şi de primăvară), moşii veacurilor se înfăţişează sub chip de măşti. Aceşti strămoşi din vechime reprezintă spiritele străbunilor, martori şi mesageri ai acelei poveşti petrecute în timpul mitic, veniţi să reînvie amintirea sa.

Sau, cine ştie, aşa cum adesea se spune cu dreptate, sunt înseşi chipurile divinităţii, strămoşul mitic al omului, care asistă la propria poveste…

Când apar măştile, este un moment solemn. Lor li se îngăduie orice libertate, pentru că acţionează în numele şi sub ocrotirea divinităţii pe care o întruchipează. Masca este lăsată să-şi deruleze scenariul înnoitor, chiar dacă – sau tocmai pentru că – acesta conţine excese şi gesturi ieşite din obişnuit.