Târgurile populare înşiră pe tarabe şi expun pe umeraşe cămăşi tradiţionale cu croieli, modele şi cromatică atractive. Măcar la prima vedere. La o a doua, cunoscătorul poate vedea rapid atât impostura tehnică a acestei autenticităţi, cât şi – mai grav – fake-ul cultural al producţiilor de serie care se vor „unicat”. Amestecul de modele netipice locului pretins de provenienţă, poziţionarea ornamentelor acolo unde nu ar trebui să fie, utilizarea „după ureche” a culorilor intră în a doua categorie. Brodarea la maşină (doar la încreţitura gâtului apare lucrul de mână), introducerea de fâşii de etamină pentru motivele de pe piept, croiul simplist, materialul de slabă calitate, ultrasimplificarea altiţei sunt detalii tehnice din prima categorie.
Cum ia nu este o marcă înregistrată şi nici un produs protejat de vreo lege românească, fiecare se descurcă şi alege cum poate din oferta existentă. Pentru a recunoaşte un produs veritabil sau a identifica o cămaşă veche, ar fi nevoie de câteva reguli şi puţină experienţă, care se obţine… tot verificând.
1.Eticheta
Un prim gest reflex ar trebui să fie verificarea etichetei. Da, există multe cămăşi „tradiţionale” care „poartă” aşa ceva. Pe ele veţi descoperi – surpriză – că sunt made in India sau China. La mare modă este azi modelul crestelor, simbol al iei de Breaza, care se produce (mai ieftin, cu materiale de slabă calitate şi cromatici „frauduloase”) pe scară largă în afara ţării.
2. Pânza neagră
Pânza de culoare neagră pe care se aplică broderia nu este şi nu a fost niciodată utilizată în crearea veşmintelor populare româneşti. O cămaşă pe fond negru nu are cum să fie autentică. Reveniţi, deci, la primul punct: veţi descoperi că produsul este de import.
3. Mâneca scurtă
Ia cu mânecă scurtă este o inovaţie modernă. Chiar dacă se prezintă ca fiind lucrată manual (şi e posibil să fie, pentru că producătorii se adaptează gustului şi trendurilor moderne), ea nu poate fi în niciun caz veche.
4. La maşină
Verificaţi prezentarea „cusut manual” făcută de vânzător. Întoarceţi pânza la mânecă sau poale. În cazul unui produs lucrat de mână, veţi vedea îmbinările aţelor, formele neregulate ale „negativului” broderiei. În cazul în care cusăturile sunt perfect ordonate şi reflectă în mod exact modelul de pe faţă, cămaşa este lucrată la maşină. Poate în serie, poate nu.
5. Un intrus: panglica
Unii „meşteri” ornamentează pânza de bumbac cu fâşii de panglică decorată de motive tradiţionale cusute la maşină (care arată ca betele/panglicile de înfăşat, care se duc la botez). Apropo de acestea, nu puţine sunt, de asemenea, de import, iar modelele lor nu au o veritabilă conexiune cu ornamentica tradiţională românească. Aceste fâşii decorative înlocuiesc complet broderia, manuală sau de maşină, sau – uneori – sunt doar un adaos „de frumuseţe”. Ele sunt aplicate pe piept sau la gât… şi gata cămaşa „tradiţională”.
6. Alt intrus: etamina
O variantă a celei de mai sus este introducerea în compoziţia iei (în special pentru cămăşile bărbăteşti) de bucăţi de etamină împodobite la maşină. Ele sunt prezente pe piept, gât şi manşete. Nu e vorba de o aplicaţie cusută pe deasupra, ca mai sus, ci de o intervenţie ceva mai „subtilă”, dar care rămâne la fel de inautentică.
7. Modele în exces
Iile cusute cu motive prea mari, prea realiste (deloc stilizate), prea colorate, care acoperă toată suprafaţa cămăşii, fără să lase niciun spaţiu de alb (să se vadă pânza) sunt cu siguranţă fake-uri … veritabile.
8. Handmade… parţial
O cămaşă despre care vi se spune că este şi croită manual (deci, la rigoare, veche), ar trebui să prezinte urmele îmbinării foilor de pânză (înădituri care să dea amploare mânecii la subraţ sau mai jos de umeri). Dacă ele nu apar, aveţi de-a face cu o bluză modernă, de fabrică.
9. Motive netipice
Multe cămăşi „tipice” româneşti sunt de fapt, în cel mai bun caz, prelucrări simplificate ale portului local. Ele nu respectă nici croiul specific, nici motivele tradiţionale, nici cromatica. Sunt interpretări moderne şi mult mai facile, speciale „pentru turişti”, ale portului autentic. La extrem, avem de-a face cu obiecte de îmbrăcăminte care aduc vag a bluză populară românească, dar nu au nici în clin, nici în mânecă – pentru a ne păstra în câmpul semantic vestimentar – cu ia tradițională.
10. Vechi vs. nou
În general, iile vechi sunt mult mai bogate (croi şi ornamentică), mai imaginative, mai încărcate de… suflet. Au ceva de spus. În desăvârşirea ei, lucrătoarea îşi punea toată dragostea şi creativitatea, specificitatea şi talentul. Iile vechi sunt mai „variate”, utilizează o îmbinare de mai multe modele, au cusătură mai bogată, „bătută”. Modelele sunt prezente din plin pe mâneci (în 2-3 rânduri sau întreagă mâneca împodobită cu mici motive delicate, „strânse”) şi pe piept (3-4 rânduri). Altiţa poate fi un semn că aveţi de-a face cu o ie veche sau măcar conştiincios lucrată. Pe altiţă (modelul de pe umeri), cămaşa veche foloseşte o ornamentică diferită sau care aduce ceva în plus faţă de motivele de pe piept. În general, aici apar 4-5 rânduri de motive. Cămăşile noi folosesc doar un singur motiv repetitiv, prezent atât pe mâneci, cât şi pe piept, sunt mai aerate, mai simplificate. Rândurile de motive sunt, de altfel, mai reduse: 2-3 rânduri pe piept şi 1 pe mânecă. De multe ori altiţa – chiar atunci când apare – redă aceleaşi motive ca pe piept şi este relativ minimalistă.
Nu e nimic rău în a cumpăra o prelucrare, atâta vreme cât nu-şi ascunde statutul şi nu costă cât un produs autentic, lucrat manual. Interpretările moderne care îşi asumă această condiţie fac mai mult bine decât vinderea sub eticheta de „autentic” a unui fals tehnic şi cultural. Decât un kitsch prezentat ca valoare de patrimoniu, mai bine un produs onest. De multe ori, produsele care utilizează în cheie modernă tradiţia studiază mai bine specificităţile bluzei româneşti, modele şi culorile utilizate cu precădere în anumite regiuni.
MOŞTENIRE CULTURALĂ 