Imaginea şchiopului reprezintă un arhetip (o idee străveche prezentă în mentalul colectiv) universal. În mentalitatea străveche moştenită prin tradiţia orală, Şchiopul este o fiinţă magică, însemnată (aşa cum arată şi dublul sens al lui însemnat: cu semn şi mai ales cu importanţă, semnificativ). Este cel atins de divinitate şi care poartă marca sacrului. Este cel căruia, printr-un defect personalizator, i s-a luat din puterea prea mare pe care o avea.
Avem de-a face cu un dublu simbolism: al unei fiinţe sacre, care nu se poate oglindi perfectă în plan uman, căci depăşeşte conturul acestei lumi, şi al unei fiinţe vulnerabilizate special pentru a nu distruge lumea în care se manifestă prin puterea sa extraordinară. Este un mesager al universului suprauman prin excelenţă şi aduce cu sine destinul, ceea ce nu poate fi ignorat, ordinea secretă, sacră, transcendentă.
În mitologia română, ale cărei urme folclorice sunt, din fericire, numeroase, şchiopul este imaginat ca ultimul şi cel mai puternic reprezentant al unei serii de fiinţe divine (în număr de trei – Ursitoare; 7, 8, 9 sau 12 – Sântoaderi; un număr indefinit – Filipi) care se manifestă la anumite praguri de timp din calendarul sărbătorilor de peste an sau din al celor de familie (naştere, nuntă, moarte).
Ursitoare, Filipi, Sântoaderi
Şchioapă este ultima şi cea mai mică dintre Ursitoare, cea care hotărăşte moartea omului. Ursitoarele, fiinţe divine imaginate ca nişte fecioare îmbrăcate în alb ori ca nişte zâne, apar la căpătâiul copilului în cea de-a treia noapte de la naştere. Ele sunt diferenţiate prin vârstă: Ursitoarea cea mare/bătrână ţine fusul şi furca. Mijlocia, cea care deapănă firul vieţii, mai este numită şi Soarta (pentru că ea decide căsătoria, „partea”, jumătatea omului). Ultima, mezina, Şchioapa, curmă acest fir simbolic al traiului uman. Este evident că Şchioapa, prin forţa ei sacră, se situează nu numai deasupra puterii umane, ci şi deasupra triadei de zâne ale destinului, punând un capăt, terminând, realizând un gest definitiv.
Alte două teribile personaje mitologice care poartă amprenta „lipsei” apar sub forma unor reprezentări zoomorfe şi sunt, într-o măsură mai mică sau mai mare, purtătoarele unei forţe supraumane, manifestate în lumea oamenilor prin haos. De altfel, omul asociază ordinea cu paritatea, cu perechea, iar zeităţile şchioape ignoră nevoia de echilibru, neresimţindu-i necesitatea. Ele sunt singure, singulare şi unice.
Unul dintre ele este Filip cel Şchiop sau Gădineţul Şchiop, stăpânul haitei lupilor sacri, care îşi fac apariţia la finalul anului calendaristic – 14-30 noiembrie. Sărbătorile de Filipi de toamnă încep pe 14 noiembrie – Ziua lupului -, continuă cu Gădineţii (14-16 noiembrie), înregistrează o culme pe 21 noiembrie, când se iveşte Filip cel Şchiop, şi se termină cu Sfântul Andrei (30 noiembrie). Gădinețului Şchiop este cel mai cumplit dintre Filipi, iar sărbătoarea lui trebuie respectată prin nelucrare şi respectarea unor tabuuri lingvistice. În toate zilele de Filipi, nimeni nu avea voie să rostească numele lupului, de teama de a nu spori puterea acestei fiinţe sacre şi a-l face să-şi iasă din parcursul lui obişnuit, săvârşind excese. Interesant este că Filipii erau ţinuţi cu osebire de femei, care primeau de la mamă un număr de zile de Filipi pe care trebuie să le respecte cu sfinţenie (prin abţinerea de la orice fel de activităţi casnice, dar mai ales tipic feminine: tors, ţesut, brodat).
La fel de semnificativ este şi sensul cuvântului „gădineţ”. El înseamnă fiară sălbatică, bestie care ucide alte fiinţe vii.
În fine, o altă fiinţă Şchioapă de temut este Sântoaderul Şchiop sau Sântoaderul cel Mare, conducătorul hergheliei divine a cailor lui Sântoader, reprezentări mitice cu trup de om, picioare, copite, potcoave şi coadă de cal, a căror perioadă de apariţie coincide – invers decât la Filipi – cu începutul anotimpului cald. Intervalul în care au putere maximă gravitează în jurul Lăsatului secului de Paşte. Sărbătorile lor încep, după relatările foclorice din diferite regiuni, fie în duminica lăsatului de sec de brânză ori în prima zi de marți a Postului Paștelui, fie în prima zi de sâmbătă după Lăsata Secului pentru intrarea în Postul Mare, şi se termină în miercurea, joia sau vinerea următoare (termen final fixat în funcţie de ziua de început), când este celebrat Sântoaderul cel Mare. În aceste zile nu se adastă noaptea pe afară, nu se ţin şezători (iarăşi o referire la îndeletnicirile tipic feminine), nu se petrece. Dacă aşa ceva se întâmplă, muritorii sunt pedepsiți: amorţesc, sunt loviţi de copitele cailor, îşi pierd viaţa într-un mod teribil.
Vezi şi:
MOŞTENIRE CULTURALĂ 