Cât de vechi este Mărţişorul?

Purtatul mărţişorului este un obicei multi-milenar în spaţiul românesc. El simbolizează, cum adesea s-a spus, împletirea Anului Nou cu cel vechi, curgerea într-o continuitate niciodată întreruptă şi crearea funiei Timpului, care leagă trecutul de prezent şi conţine tainele viitorului. Firul Anului şi funia Timpului.

Deodată cu străvechiul început de an la 1 Martie, apare în mitologia autohtonă o Babă. Dochia, după numele ei creştinat. E greu de spus dacă demult purta alt nume sau care era acesta. Dar putem afla de ce este Babă. Pentru că semnifică strămoaşa de neam, atotştiutoare, purtătoare a înţelepciunii şi tainelor din timpul vechi. Sau poate pentru că se situează la graniţa dintre vechi (anul ce trece) şi nou (anul ce vine), dintre iarnă şi primăvară. Este ultima zbatere a vechiului şi împotrivire a frigului în faţa noului şi a căldurii. Poate…

Dar cum apare ea? Informaţii interesante putem afla de aici. Ei bine, în numeroase poveşti şi ziceri încă păstrate ea este reprezentată torcând. Este menţionată în legende ca mergând cu furca-n brâu cu oile către munte, în timp ce-şi leapădă cele nouă cojoace. La şezători şi clăci (unde, desigur, se toarce şi se ţese), când Baba Dochia începe să-şi dezbrace zi cu zi cele nouă cojoace, i se cântă: „Dochie, băbuţa mea/Cojoacele nu-ţi lăsa/Mai stai, babo, la bordei/Lâna toarce-o, dacă vrei.”

Complexitatea simbolică a meşteşugului torsului nu este simplu de redat. Dar putem încerca, mergând înapoi, pe firul mitologic, către timpurile străvechi.

Mai întâi, e de folos a spune că simbolul zeiţei/ femeii care toarce trimite la procesul generării, al naşterii şi al curgerii vieţii. Acest proces întruchipează Destinul, atunci când vorbim de planul uman, individual, şi Timpul, atunci când vorbim de planul cosmic.

De ce? Dintr-o masă amorfă (caierul), prin intervenţia mâinii umane (care în plan mitic nu face altceva decât să reproducă gesturile Marii Zeiţe Torcătoare), apare/se naşte firul – un element definit, dar nu definitiv. El se formează pe măsură ce se toarce. Ivirea lui din indefinit, parcursul către o formă precisă au fost asemănate timpului care, pe măsură ce se formează, trece şi curge. La fel, au fost asemănate vieţii care, concomitent cu trăirea ei, îşi transformă parcursul în destin.

Marile Zeiţe Torcătoare sunt toate zeităţi ale Destinului, puse sub ocrotirea Lunii, primul lor arhetip. Printre ele, amintim Ursitoarele, Joimăriţa, Maica Domnului, Baba Dochia.

Luna, simbol de mare vechime, Baba – zeitate care face parte din cultul „mumelor” legat de glia maternă –, situarea originii torsului şi ţesutului în copilăria civilizaţiei (miturile legate de tors-ţesut-destin-ursită-viaţă-magie fiind pre-indo-europene) ne duc cu gândul la ivirea obiceiului de mărţişor în neolitic.

Culorile firelor de mărţişor – alb şi negru ori alb şi roşu – amintesc cromatica simbolică a picturilor neolitice din spaţiul românesc, mai toate decorate în aceste trei culori definitorii pentru „gramatica” mitică a strămoşilor. De altfel, săpăturile arheologice au dat la iveală încă un fapt interesant: pietricele de râu vechi de 8000 de ani, pictate în alb şi roşu, găurite pentru a fi purtate la gât. Aceste strămoaşe ale mărţişoarelor de azi ar fi putut fi purtate pe fire împletite în aceleaşi culori.

Deci, purtarea mărţişorului – renăscut şi revalorizat „la oraş”, după o perioadă de „blurare” a memoriei ancestrale – este nu numai un talisman norocos şi un simbol al bucuriei naturii renăscute, ci şi o mărturie a străbaterii unui drum mitologic din preistorie către contemporaneitate.

Vezi şi: Uneltele magice ale torsului şi ţesutului