Există, în gândirea populară, o strânsă legătură între tors şi ţesut şi, respectiv, timp şi destin. Cine toarce creează firul vieţii, făureşte timpul şi poate manevra destinul, asemenea zeiţelor torcătoare numite Ursitoare. Scăpat de sub control, acest proces de transformare a materiilor prime (lână, cânepă, in) în fir poate avea efecte grave asupra omului şi comunităţii.

De aceea, instrumentele casnice legate de acest proces au o aură magică. Pot fi „bune” sau „rele”, pot proteja sau aduce necazuri, pot produce o întorsătură de destin.

De asemenea, există locuri şi momente bune, dar şi spaţii şi instanţe neprielnice pentru astfel de activităţi.

CÂND NU E BINE DE TORS ŞI ŢESUT

În primul rând, la marile praguri ale vieţii: naştere şi nuntă.

Nu se torcea în casa cu nou-născut în primele zile de la naştere, căci se supărau Ursitoarele (pentru că torsul putea interacţiona cu soarta decisă de zânele destinului). În schimb, înainte de naştere, fusul era de ajutor. O femeie care nu putea naşte era ajutată prin vârârea fusului în gaura cheii. Şi furca era benefică pentru uşurarea chinurilor facerii. Se puneau lângă patul femeii o furcă, un topor şi o botă (măciucă), zicându-se: „De va fi fată, să iasă la furcă. De va fi fecior, să iasă la topor”.

Nu se toarcea în locuinţa mirelui şi a miresei, pentru că astfel se putea schimba soarta viitoarei familii, se producea o intervenţie „neautorizată” în destinul conjugal.

Mai apoi, nu era bine să torci la praguri de sărbătoare: de Filipi, de Sfântul Andrei, de Sfântul Toader.

Torsul de Filipi chema lupii la casă. Dacă torceai în seara Sfântului Andrei, se spunea că sfântul stătea în colţ şi vedea şi n-aveai spor la tors. Tot aşa şi de Sfântul Toader.

Era, de asemenea, interzis să torci pe lună, că o mâncau vârcolacii.

Sâmbăta, zi a morţilor, nu se toarcea şi nu se peria cânepa, că se prăfuiau sufletele morţilor.

INSTRUMENTE ALE DESTINULUI

Furca, meliţa, fusul, firul, pânza… toate sunt înconjurate de o aură sacră şi deţin o putere miraculoasă, care poate fi manevrată în bine sau în rău.

Sămânţa de cânepă, deşi încă o virtualitate, un „embrion” al viitoarei pânze, era ea însăşi un instrument al destinului. În Ajunul Crăciunului, se semăna cânepă la un copac şi se grăpa cu cămaşa, ca să se facă „pânză”, adică drum ursitului să vină. Descântecul suna aşa: „Eu nu semăn cânepă pentru pânză, că am. Dar semăn drum ursitului în vis să-l visez şi aievea să-l văz”.

La rândul ei, pânza era considerată a Maicii Domnului, ea dând-o oamenilor.

Cămaşa, produsul finit al procesului de tors şi ţesut, se folosea în vechime pentru stăvilirea unei epidemii (ciumă, holeră etc.). Cămaşa de ciumă se ţesea şi croia, apoi cu ea se îmbrăca o păpuşă, care se ducea la hotare, ca epidemia să se oprească la graniţa satului.

Furca, băţ lucrat meşteşugit, nu se punea pe foc, nu se tăia, nu se transforma în alt obiect casnic. Era păstrată, drept candelă sau un sfeşnic.

Cu fusul, obiect magic, dacă se făceau farmece cuiva, se bătea în pământ la căpătâiul bolnavei să se vindece şi, de asemenea, se descânta de ursită.

Cât despre meliţe, ele par a servi unui scop malefic, căci cu ele se războiau strigoii la hotarele satului.