Îmbinând elemente faste şi nefaste, Joia, întruchipare mitică a zilei al cărei nume-l poartă, apare peste an ca sărbătoare ţinută strict prin nelucrare, în special de femei.
Interesante în profilul ei sunt pe de o parte această conexiune cu activităţile feminine (mai ales torsul şi ţesutul), a cărei patroană este, şi, pe de altă parte, faptul aparent contradictoriu că, folcloric, este prezentată ca o zi „pe jumătate bărbat, pe jumătate femeie”.
Pentru a vedea legătura strânsă dintre cele două ipostaze – care echivalează cu un concept constant în credinţele vechi, acela de „uniune a contrariilor” – trebuie să desluşim profilul sărbătorii zilei de Joi. Unul important. Am arătat aici că, după urmele foclorice lăsate, joia pare să fi avut cândva rolul de azi al duminicii.
De fapt, vorbim despre o serie de sărbători, numite generic „Joile verzi” sau „Joile Nepomenite”, serie ce se întinde între două praguri: de la Joia din Săptămâna albă până la a opta sau a noua Joi de după Paşte. Ele poartă denumiri variate: Joia verde, a furnicilor, a iepelor, a bulcilor. Interdicţiile referitoare la aceste joi privesc toate activităţile gospodăreşti (nu se lucrează la câmp, dar nici în casă sau pe lângă casă), dar referiri speciale există cu privire la cele legate de tors şi ţesut.
Dintre toate joile, cea care – nu numai prin înfăţişare – stârneşte o spaimă respectuoasă este Joimăriţa. Numele ei vine de la joia din Săptămâna Mare (Joia Mare-Joimare-Joimăriţa), zi în care puterea ei se manifestă cu un dublu rol. Pe de o parte, opreşte/pune prag muncilor casnice (în special, tors şi ţesut), marcând debutul lucrului preponderent la câmp. Semnalează, deci, o linie de demarcaţie între sezonul rece (care se încheie) şi cel cald (care începe).
Pe de alta, verifică hărnicia, dibăcia, creativitatea fetelor care şi-au ţesut pânza şi şi-au lucrat şi ornat cămăşile de sărbătoare peste iarnă. Şi, odată cu acestea, şi respectarea unei tradiţii: ca la finalul perioadei reci (destinată lucrului în casă ori la şezători) şi la debutul sezonului cald (al muncii în aer liber) fetele/femeile să-şi fi dat „examenul final” de măiestrie artistică în activităţile prin excelenţă feminine şi să se conformeze unei noi ordini a firii.
În noaptea ei, Joimăriţa coboară din munţii unde stă, îşi ia o înfăţişare care îi camuflează identitatea sacră (câine, bivol, bătrână mătăhăloasă, ceaţă deasă) şi vine să verifice oprirea activităţilor de tors ori lucrat pânza, pedepsind, desigur, pe fetele leneşe, care încă nu au încheiat lucrul.
Rolul ei de pedepsitoare a celor care nu respectă interdicţiile sau a celor care s-au dovedit leneşe şi n-au sfârşit torsul este şi unul de veghetoare a respectării normelor şi cutumelor comunităţii: leneşul este pedepsit, cel harnic este răsplătit.
Dar, la nivel sacru, ea îndeplineşte o altă funcţie. Joimăriţa este păzitoarea pragului între două anotimpuri şi, mai profund, a liniei de demarcaţie/unire dintre două tipare mentale ce rămân diferite, dar complementare, separate, dar într-o permanentă conlucrare, având perioade ciclice de „domnie”: eternul feminin (sub stăpânirea lunii ce îşi revendică partea rece a calendarului) şi eternul masculin (solar, al verii).
Menirea ei, ca zeiţă reglatoare a activităţilor magice ale torsului şi ţesutului(cele care pot orândui sau schimba destinul individual sau al comunităţii), este de a opri, la ceasuri hotărâte, o muncă feminină care se împlineşte în sezonul rece, la şezători, sub ocrotirea tainică a nopţii şi a lunii.
Odată cu învierea naturii, vine timpul gloriei solare, al zilelor lungi, al lucrului în aer liber.
Astfel, Joimăriţa poate fi asemănată cu un Ianus ce separă şi totodată uneşte: sezonul rece şi cel cald, profilurile arhetipale feminin şi masculin. De aceea, joia, mijloc al săptămânii, este amintită în foclor cu dublu marcaj: feminin şi masculin.
Vezi şi:
MOŞTENIRE CULTURALĂ 