În folclor, întâlnim adesea indicaţii de conexiuni între fazele lunii şi viaţa omenească. Ca în orice credinţă a ţăranului român, aceste conexiuni se plasează în două planuri: cel practic, al vieţii de zi cu zi (prosperitate, bogăţia semănăturilor, apărarea de boală) şi cel al destinului, al vieţii omeneşti în marcajul său mitic (chemarea ursitei).
Sigur, ambele ţin de direcţionarea între bine a forţelor sacre manifestate în puncte temporale „tari”. Luna are, nu mai e nevoie s-o spunem, o strânsă legătură cu Destinul şi reprezintă un arhetip al tuturor divinităţilor lunare care pot schimba cursul acestuia. Omul, punându-se implicit sub protecţia astrului nocturn prin invocarea puterii sale divine, poate reproduce la scară umană modelul sacru, intervenind asupra realităţii, fie aceasta a nevoii imediate, fie că problema transcende necesităţile practice şi se raportează la calea sa în lume.
Dincolo de asta, mentalitatea arhaică a întrevăzut similitudinea dintre destinul lunii şi cel omenesc. Şi Luna este supusă devenirii, naşterii şi morţii. Împărtăşeşte destinul tragic al omului. După unele legende, Luna e om: la început mititică, asemenea unui copil, apoi îi cresc aripile, îi cresc împrejur, până devin una și se rotunjește. Apoi, începe a îmbătrâni.
Astfel, aspectele pe care le prezintă fazele lunii (lună nouă sau crai nou, când astrul este ca un corn, luna plină sau luna veche, când tot corpul este luminos) au fost asociate unor momente încărcate de semnificaţie şi putere magice. Prin analogie, fiecare etapă de viaţă a lunii echivalează cu un impuls pentru viaţa umană.
Craiul nou, sinonim al începuturilor de bun augur, reprezintă o perioadă fastă pentru a chema binecuvântări asupra individului şi comunităţii. Este simbol al bogăției, de unde obiceiul românesc de a arăta lunii noi banii de buzunar sau de a-i oferi diverse ofrande alimentare. La lună nouă, dacă ai bani în pungă, trebuie să-i suni, căci aşa vei avea bani toată luna. Tot la lună nouă este momentul favorabil pentru farmecele de sănătate (este un nou început, când se lasă în urmă „cele rele” sau când se iniţiază un nou ciclu sub semnul binelui). Un descântec zice aşa: „Sfântă lună/Sănătoşi ne-ai găsit/Sănătoşi să ne laşi”. Farmecele de ursită se fac şi ele la crai nou. Fetele ies afară cu brâul descins, îl aruncă spre lună şi rostesc: „Lună, lună/Doamnă bună,/bun cal ai,/dar frâu n-ai./Să te duci la ursita mea/să te duci/şi să mi-l aduci./De l-ai găsi dormind în pat,/să-l iei şi să-l vâri sub pat/şi de sub pat/să-l dai pe uşă afară/ şi la mine să-l porneşti./Prin pădure fără sine/şi până-n sat la mine.”
Nu întâmplător, acelaşi descântec de ursită este închinat şi Ursitoarelor, înspre sărbătoarea Sfântului Andrei, pentru că zânele destinului se situează în seria divinităţilor lunare; de altfel, se spune că îşi au sălaşul în lună.
Luna plină este la rândul ei asociată împlinirilor de orice fel. Este un moment culminant, în care se definitivează etape ale parcursului omenesc şi se pot pune seminţe noi – metaforice sau nu. Principiul este acela al sfârşitului care aduce potenţialităţi. La lună plină se înţarcă pruncii şi etapa este, de asemenea, benefică pentru semănăturile care cresc şi rodesc în pământ (ceapă, usturoi, ridiche), dar şi cânepii şi inului – plante sacre. Vopsirea cu vegetale este recomandată, pentru că prind mai bine culorile.
La ultimul pătrar, este bine să se facă descântecul de dezlegare de boală, pentru ca boala să plece odată cu plecarea lunii.
Vezi şi:
MOŞTENIRE CULTURALĂ 