Luna a fost una dintre cele mai vechi divinităţi ale primelor civilizaţii neolitice europene – nu întâmplător întemeiate pe teritoriul actual al României. Ceea ce i-a făcut pe oamenii străvechi să ridice luna la rang de zeiţă a fost, printre multe altele, capacitatea ei de a se metamorfoza. Creşterea şi descreşterea lunii, uşor identificabile cu fiecare noapte, au amprentat în conştinţa colectivă semnificaţii şi interpretări mitice fundamentale.
Fazele lunii au avut, dincolo de utilitatea lor ca instrumente pragmatice de măsurare a timpului şi de înregistrare a repetabilităţii unor fenomene, o putere de fascinaţie extraordinară. Naşterea lunii noi – luna în primul pătrar – echivala cu speranţa noilor începuturi. Tot ce se începea sub semnul divin al lunii noi era menit să reziste, să triumfe, să crească, să stăpânească. Ca şi toate celelalte semnificaţii, şi ideea de stăpânire a supravieţuit în credinţele folclorice. Lunii noi i se spune, popular, „crai nou”.
Astfel – şi pentru că pe steagurile domnilor şi ale Ţărilor Române se regăseşte Luna Nouă – este foarte probabil ca încă din vremuri istorice atât de vechi încât se împletesc cu legenda, succesiunea conducătorilor să se fi făcut după credinţele insuflate de comportamentul astrelor. Ridicarea domnilor noi se armoniza cu ridicarea pe cer a astrului selenar, într-o încercare – atât de tipic românească – de a armoniza viaţa socială cu cea astrală. Prin ea se căuta imitarea comportamentului sacru lunar, obţinerea girului divinităţii pentru noul domn şi situarea începutului domniei sub semnul cel mai prielnic cu putinţă.
Argument al acestui ritual de încoronare este de căutat, ca de obicei, în lada de zestre a neamului: credinţele şi tradiţiile populare.
În sate, exista obiceiul alegerii unui „crai nou”, a unui conducător tinerilor obştii, în prima zi de apariţie al lunii noi. Aşa cum pentru popor se alegea un domn la luna în primul pătrar, tot aşa comunitatea mică a satului îşi alegea un domn sătesc. El era desemnat dintre feciori, devenea primul dintre aceştia, lui i se dădea ascultare şi tot el judeca pricinile apărute între tineri ori încălcări ale normelor comunitare.
Alegerea lui era foarte democratică. El era „înscăunat” la dorinţa majoritară a tinerilor. Dacă aceştia nu se înţelegeau în alegerea „craiului”, numărul electorilor se extindea cu cercurile succesive ale fetelor, nevestelor, bărbaţilor, bătrânilor. Dar, de obicei, nu se ajungea la neînţelegeri şi „craiul nou” era ales în uralele adunării, care striga „crai nou în ţară”. „Craiul” domnea cu dreptate un an calendaristic, până la următorul crai nou. Cum alegerea se întâmpla în jurul Sfântului Gheorghe sau a Paştelui – la naşterea Soarelui nou – putem observa că la înscăunarea domnului sătesc participau, ca în Mioriţa – „Soarele şi Luna mi-au ţinut cununa” – astrele zilei şi ale nopţii.
Prin urmare, domnul sătesc urma a fi o întruchipare a sacrului şi a desăvârşirii, sub binecuvântarea astrelor divine.
La fel, domnul ţării. Domnia lui e pusă sub semnul începutului de bun augur şi, prin repetare de-a lungul vecurilor, sub acela al începuturilor mitice, ale timpului sacru, primordial. Craiul nou era în acelaşi timp nou şi vechi: acelaşi erou mitic al neamului, dar mereu renăscut.
MOŞTENIRE CULTURALĂ 