În credinţele populare care se referă la zilele săptămânii sau în obiceiurile calendaristice care apar de-a lungul anului în desfăşurarea sacră a Timpului, Sfânta Duminică apare cu un profil mai degrabă diluat, care ne îndreptăţeşte să credem că duminica a preluat (nu total) reperele unei foste şi străvechi zile sfinte păgâne, Sfânta Joi. Dar despre aceasta, altădată…
În basme şi în legende, pe de altă parte, Sfânta Duminică apare mai pregnant.
În poveşti, uneori apare singură, ca pandant al personajului masculin ori feminin. Alteori, se află alături de Sfânta Miercuri şi Sfânta Vineri într-o triadă de divinităţi care ajută eroul sau eroina în împlinirea destinului lor, la capătul unui drum iniţiatic.
Cât despre legende, ele adaugă chipului zilei unele interesante mărci personale, pe care le vom vedea îndată.
Sfânta în straie dalbe
În credinţele populare, Sfintei Duminici i se spune „doamna mare”. Ea este stăpână a celorlalte zile ale săptămânii, la care se închină celelalte zâne surori şi de la care primesc ordine.
Sub „presiunea” creştinismului, ea devine cea mai importantă dintre cele şapte zile care măsoară şi ritmează Timpul, fiind închinată celor ale sufletului, cu interzicerea fermă a oricărei activităţi. Este ziua de odihnă a Creatorului, asociată cu Învierea şi, uneori, cu Maica Domnului.
Sfânta Duminică din credinţe este imaginată ca o divinitate luminoasă, binevoitoare, ascetică şi virginală, iar straiele-i sunt albe, precum neprihănirea.
Cel mai adesea, locuinţa sa este plasată dincolo de Apa Sâmbetei sau la mijlocul cerului, adică într-un univers mitic şi metaforic, greu de ajuns cu pasul şi imposibil de localizat pe o hartă. Tărâmul ei este, deci, al unei lumi simbolice, prin care un neiniţiat se poate rătăci.
Stele logostele şi vânturi de priinţă
Legendele populare spun că pe cerul înstelat sunt stele văzute şi din cele care nu se văd. Ascunse ochiului uman, logostelele (stele simbol) apar numai câteodată şi numai câte una, pe rând. Şi bine fac, căci nu anunţă niciodată vreun lucru fast. Ele sunt totuşi de trebuinţă, căci ţin crugul (bolta) cerului şi fără ele, cine ştie, cerul s-ar nărui. De aceea sunt ţinute la mare cinste de luminătorii din imensitatea înstelată a nopţii. Ei bine, toate aceste logostele sunt închinate fiecare câte unei zile a săptămânii, căci în mentalitatea arhaică imensitatea Universului e făcută din corespondenţe. Logostelele măsoară, ghidează şi hotărăsc destinul umanităţii, aşa cum fiecare altă stea decide soarta individuală, a omului.
Iar Sfânta Duminică îşi trimite logosteaua să lumineze ca să dea arate lumii un semn: se apropie o mare foamete sau secetă. Unde o putem căuta cu privirea? Ea apare numai la mijlocul Cerului.
Pe lângă o stea, Sfânta Duminică mai are ceva. Doisprezece feciori, unul pentru fiecare lună a anului. Ei apar sub chip de vânt, de vânt bun. Chiar dacă vânturile-s multe (în țara noastră, există multe vânturi zonale, cam vreo 20, cu denumiri interesante: vântul mare, crivățul, nemirul, sărăcilă, băltărețul, coșava, vântul negru/traistă goală, suhoveiurile, sădeanul, gureanul, munteanul, mureșanul, vigădalm etc), ale Sfintei Duminici sunt numai cele de priinţă pentru om. Au firi diferite şi comportament schimbător. Capricioase sau molcome, scopul lor rămâne acelaşi: să uşureze viața pământenilor. Când e zăpușeală, un vânt răcoros mai alină pământul; când e frig, o boare caldă înmoaie gerul; când e secetă, o adiere umedă hrănește solul însetat și aduce ploi bogate.
Baba bună din basme
În poveşti, Sfânta Duminică e de mare ajutor. Cu sfaturi, cu fapte, cu daruri, ea ghidează, sprijină şi ocroteşte paşii eroilor spre propria lor desăvârşire. Le dăruieşte obiecte magice de folos, le dezvăluie drumurile cele fără cărare, face farmece de bună trebuinţă şi le dezvăluie viitorul.
De cele mai multe ori, în basme, Sfânta nu-i decât o bătrânică – Baba de la începutul lumii, sfânta depozitară a vechilor tradiţii şi a magiei care însufleţea altădată lumea.
Ea stă în locuri de nepătruns (în centrul lumii, pe un ostrov dintr-o insulă, într-un paradis vegetal, în mijlocul unor poieni frumoase, înconjurată de codri întunecaţi, într-un bordei umil sau în palate de aur) şi stăpâneşte asupra unei lumi miraculoase, vegheată de vajnici păzitori ai pragurilor dintre tărâmuri: căţeaua cu dinţi de fier sau Uşor-ca-vântul-greu-ca-pământul, un câine mare, butucănos şi înspăimântător.
De multe ori, în basme, Sfintele sunt interschimbabile (în locul uneia poate apărea alta, că-i Miercuri sau Vineri, Duminică sau chiar Sâmbătă), poate în funcţie de importanţa lor în ierarhia mitologică a săptămânii, la un moment dat.
În Fata babei şi fata moşului, în varianta lui Creangă numele zânei bune e Sfânta Duminică, la Ispirescu apare Sfânta Vineri, iar în culegerea lui Bârlea Sfânta este Sâmbătă. Se poate spune că varianta cea mai veche este aceea cu Sfânta Sâmbătă, sfântă treptat ocultată – prin suprapunerile de noi straturi de credinţe mitice – care apare azi mai adesea în credinţe, dar transformată, prin degradarea de la nivelul de sacralitate (nu mai este numită sfântă), şi „negativizată”.
Să revenim, însă, la Sfânta Duminică. În basme, este descrisă arareori, aşa că să profităm de portretul detaliat al humuleşteanului Creangă, cel cu har la vorbă şi excelent transmiţător de tradiţie autentică.
În Harap-Alb, Sfânta se dezvăluie mai mult ca în alte părţi. Şi, totuşi, apare camuflată. Este o bătrână gârbovită, care umblă după milostenie. În termenii de azi, o cerşetoare.
Camuflarea eroului este un motiv care apare adesea în basme. Principiul este unul străvechi, care spune că fiinţa sacră se oglindeşte imperfect în lumea umană. Cu cât mai mare este forța și nivelul de sacralitate al personajului, cu atât mai profundă este ascunderea acestora, deci cu atât mai transformată este fiinţa care le întruchipează.
Apoi baba, afirmând şi contrazicându-şi spusele, se dezvăluie treptat (ridică vălul care-i ascunde sacralitatea): cunoaşte viitorul (şi, ca orice divinitate, râde de planurile puternicilor zilei), este nemuritoare (văzând cu ochii ei curgerea multor veacuri) şi puterea ei merge cu mult dincolo de limitele omeneşti. O putere care, dacă s-ar transpune la nivel uman, i-ar da deținătorului forţe considerate, pe bună dreptate, magice: puterea de a călători cu viteza gândului („ai vântura țările și mările”), forța de a face dintr-o planetă o jucărie și din lume un obiect de privit cu uimire („pământul l-ai da de-a dura, lumea aceasta ai purta-o, uite așa, pe degete”) și de a influența destinul oamenilor și legile fizice universale.
Este, deci, o divinitate în toată puterea cuvântului. Lucru pe care, deşi nu-l spune de-a dreptul, îl arată cu prisosinţă: în timp ce încă vorbeşte, se face nevăzută, învăluită într-o hobotă albă, făcându-ne să realizăm că am asistat la o demonstraţie exemplară a manifestării sacrului în profan.
Mai la vale, basmul adaugă noi date despre Baba Timpului: ea stăpâneşte tainele lumii de aici (ştie cum se răpun Ursul şi Cerbul fermecat, prepară licori magice din iarbă somnoroasă) şi nu cunoaşte, precum muritorii, graniţele dintre tărâmuri (îi dăruieşte lui Harap-Alb obrăzarul şi paloşul lui Statu Palmă Barbă Cot, locuitor de drept Celuilalt Tărâm).
Ei, dar ne-am luat cu vorba şi, deşi multe se pot spune încă despre Sfânta din poveşti, multe am spus deja şi-i momentul să ne oprim.
Vezi şi:
MOŞTENIRE CULTURALĂ 