Pe 31 martie 2019, Nichita ar fi împlinit 86 de ani, ceea ce ar fi fost total necaracteristic lui. Printre altele, pentru că avea multe din „bolile profesionale ale poeților”, concept inventat chiar de el. Printre aceste boli, Nichita, cu umorul specific, identificase „bătăturile de creier”.
Cel care a preluat conceptul de „râsu’-plânsu’” al basmelor, redându-i rangul poetic aproape uitat, a fost el însuși un „râsu’-plânsu’” al literaturii române. Avea un umor lipsit de cinism și incapabil de răutate, blajin și împăciuitor, împovărat doar de autoironie şi de povara unicității.
Cum se prezenta. „Sunt şi eu o biet om în timpul vieţii sale, ploieştean pe deasupra.” Între prieteni, adăuga un nume de cod: „rege al căpşunilor şi al coarnelor de melc”. Unei fete blonde, i s-a recomandat: „Îngere căzut pe plită, sunt gras şi mi se întâmplă să mai scriu şi câte un vers”.
Apropo de locul naşterii, întrebat cum l-a marcat, ca poet, oraşul natal, Nichita răspunde: „prin absenţa lui totală”.
În schimb, era gata să încerce să convingă pe oricine, oricând, de o altă importanţă fundamentală a Ploieştiului copilăriei. Pe acolo a trecut cândva Eminescu. Şi, în versiunea fictivă a lui Nichita, poetul ar fi hoinărit străzile oraşului împreună cu un străbun al său, un stră-Stănescu.
Era mai mereu entuziast şi optimist, spun contemporanii. Uneori însă se deconspira singur: „am o stare de molfete către una de solfete”.
Refuza să judece oamenii după gesturile lor, fie el şi grosolane uneori. Se întâmpla însă, rar, să se simtă inoportunat de unul sau altul. Aceştia erau numiţi – cu umor, cum altcumva? – „mastraponţi”. Pe „mastraponţi” îi avertiza: „Nu vă trageţi de şireturi cu mine, că eu mă port desculţ”.
Da, recunoştea el. Şi lui îi mai venea să înjure. „Dar ştiţi de ce înjur eu? De cucurig.”
Iar dacă trebuia să-şi justifice vreo vorbă, vreun gest, vreo trăsnaie de-a lui, replica, ridicând din umeri: „De ce am făcut-o? De râsu’-plânsu’, de pur şi simplu”.
Un exemplu. Îşi numise copacul din faţa ferestrei apartamentului din Amzei Gică. De fiecare dată când îl vizita un prieten, „secretarul Gică” era rugat să salute respectuos. De multe ori, Gică îl asculta. Alteori nu, că avea şi el personalitatea şi hachiţele lui.
Nichita nu era un conformist, spuneau unii. El susţinea contrariul. „Sunt extraordinar de conformist. Îmi iubesc soţia şi mă trezesc dimineaţă compus din cap, tâmple şi membre.”
Despre propria poezie nu prea vorbea. Un jurnalist insistent, care voia să afle de la Nichita titlul celei mai frumoase poezii pe care a scris-o, a obţinut de la el un răspuns unicat: „Odă în metru antic… de Eminescu”.
Într-un alt interviu memorabil, i se pune întrebarea: „De unde înclinaţia către abstracţiuni?”. „De la cerc, de la pătrat, de la piramidă”, răspunde Nichita prompt.
În fine, un „bună ziua” sau un „la revedere” de-al lui Nichita: „te sărut cu toate poeziile mele”.
MOŞTENIRE CULTURALĂ 