Se crede îndeobşte că Ursitoarele îşi încheie misiunea la naştere, după menirea nou-născutului. Nu este aşa. Urmele lor mitologice sunt bogate şi Zânele îşi duc la bun sfârşit drumul început cu venirea pe lume a pruncului, conducând Destinul muritorilor prin cele trei praguri importante: Naşterea, Nunta, Moartea.
Numele sub care mai sunt cunoscute cele trei surori Ursitoare ne spun ceva esenţial despre funcţiile lor. Ele sunt Ursitoarea, Soarta şi Moartea, iar zânele supraveghează îndeaproape întreg parcursul traiului uman. Destinul ursit la intrarea în existenţă îşi păstrează destule taine şi el mai poate fi schimbat prin intervenţii magice. Invocarea Zânelor la fiecare prag, la răscruci ale vieţii, poate ţese altfel soarta.
Invocările versificate, însoţite de gesturi ritualice, precum şi timpul „tare” al performării lor sunt atuurile umane prin care se pot forţa întorsăturile de destin.
La naştere, cunoaştem, Ursitoarele apar nevăzute în casa pruncului şi, pentru a le îmbuna să menească de bine, moaşa (performera gesturilor sacre care însoţesc păşirea în existenţă) le întâmpină cu ofrande. Pe Masa Ursitoarelor, ea aşază alimente şi băuturi rituale (încărcate de forţă sacră): apă, vin, sare, miere (mai nou, zahăr). Alături, pune cusături sau fuioare – un apropo subtil şi măgulitor la „munca” Zânelor –, pentru a le determina să toarcă un fir lung vieţii copilului.
După aşezarea mesei, moaşa invocă Ursitele printr-un descântec:
„Sfintelor,
Bunelor,
Să vă-aducă Dumnezeu curate,
Luminate
Bune ca pâine,
Dulci ca mierea
Line ca apa”.
sau
„Urselor,
Zânelor,
Frumoaselor, fecioarelor,
Cu bine veniţi,
Bine ne găsiţi.
Cum vă primim,
cu pusă masă,
bucate direse,
vinaţuri alese,
aşa vă ospătaţi,
pân’ vă dumiriţi
noroc să meniţi
fătului nost’”.
Un gest al moaşei prefigurează deja o continuitate, o punte între naştere şi viitoarea etapă de viaţă: Nunta. O sugestie prin care transmite Ursitelor că le cunoaşte rolurile multiple şi le cere ajutorul pentru mai târziu. A doua zi dimineaţă, moaşa adună darurile de pe masă şi le oferă oamenilor satului, de obicei unor copii mai mici de 7 ani (la fete, dacă pruncul e băiat; la băieţi, dacă nou-născutul e fată – o ancoră, deci, către un viitor destin marital).
Şi omul creşte, şi dragostea vine. Iar Soarta, zâna mijlocie, este ţinută să împartă fiecăruia ursitul sau ursita. După tradiţie, toate Ursitoarele sunt „femei care mărită fetele (…) Lumea-i mare, pentru fiecare ele lucră, să-i vie şi parte (jumătatea) (…)”. Diferenţierea pe funcţii a surorilor nu-i lege. Toate veghează de vârstele omului şi prefacerile sale.
Apariţia lor în ritualurile de nunţii propriu-zise are urmele şterse de timp. O pomenire este, totuşi, remarcabilă. În chiar dimineaţa nunţii, ele sunt invocate (sub numele de Zori, ca şi la înmormântare), rugate fiind să-şi întârzie apariţia, pentru ca pregătirile de nuntire să poată fi sfârşite:
„Ziurori, ziurori, dragi surori,
Nu grăbiţi răsăritul…”
Dar rolul fundamental pe care-l joacă este acela de a pune sub bune auspicii alegerea perechii. Este o funcţie premaritală, preventivă, să-i spunem. Farmecele de dragoste în care este invocată intervenţia Ursitoarelor au ca scop cunoaşterea dinainte a viitorului soţ (prin ivirea lui în vis ori întrezărirea chipului în apa fântânii) şi chemarea dragostei. Timpul favorabil pentru astfel de farmece de ursită este secvenţa momentelor ce se derulează între sfârşitul şi începutul de an: Ovidenie (21 noiembrie), Sfântul Andrei, Crăciun, Sfântul Vasile şi Bobotează. Nu întâmplător, căci se ştie puterea acestor hotare temporale, de trecere între vechi şi nou. De asemenea, Ursitele se mai invocă sub farmecul şi forţa stăpânei absolute a Destinului, Luna, modelul sufletului feminin şi izvorul Ursitorilor:
„Lună, lună,
Doamnă bună
bun cal ai
şi frâu n-ai.
să te duci la ursita me,
să te duci să mi-l aduci”.
În fine, la moartea unui om, Ursitele apar sub forma Zorilor. Zorile, Surorile, sunt invocate de o triadă feminină (ce cântă la fereastra mortului, înainte de răsăritul zilei, cu chipul îndreptat spre est). Ele roagă Ursele să nu se grăbească, să nu se arate încă, să-şi întârzie ivirea, pentru că mortul, dalbul de pribeag, nu-i pregătit pentru călătoria ce are s-o înceapă. Lungă, presărată cu obstacole, dar cu final fericit aşteptat. Mortul trebuie să-şi ia cu sine lumină din ceară, val de pânză pentru straie, merinde. Şi să înveţe să îmblânzească lumea de dincolo, să-i ştie seama, să cunoască ajutoarele ce şi le poate face şi pericolele pe care le poate întâmpina. Pentru toate astea, spune Cântecul Zorilor, este nevoie de timp şi de o intervenţie asupra destinului, o invocare a Urselor. Cele care au decis încă de la naştere momentul morţii sunt şi singurele care pot întârzia începutul Marii Călătorii:
„Zorilor, zorilor,
Voi, surorilor
Voi nu vă pripiţi
Să ne năvăliţi,
Pân’ şi-o găti
Dalbul de pribeag (…)”
Totuşi, întârzierea nu-i posibilă.
Alte gesturi caută acelaşi rezultat: îmblânzirea sorţii. Asemeni naşterii, ca cercul să se-nchidă, la moarte se întinde iarăşi o Masă a Ursitoarelor. „Când moare cineva, se pune pe masă horincă şi mâncare. Vin şi la moarte, dar nu le vede nimeni”. Vin, pentru că misiunea lor se încheie abia la trecerea dincolo, în postexistenţă, a omului menit cândva. Sau, cum vine o nouă mărturie să adauge, rolul nu li se sfârşeşte niciodată. Pentru o trecere lină, o veşnicie fericită, se roagă mereu cele trei Zâne. Pentru odihna morţilor. A tuturor şi dintotdeauna.
Vezi şi:
Cine sunt Ursitoarele. Meniri, destin şi predestinare
Zeităţile Şchioape în mitologia română. Fiinţele însemnate şi însemnătate lor
MOŞTENIRE CULTURALĂ 