Fie că sunt trei, șapte, nouă sau douăsprezece, Ursitoarele sunt văzute în popor ca zâne sau femei cu mare putere, fiind cele care urzesc destinul omului în trecerea lui pe pământ.
Originea legendei și a figurii lor mitice stârnește controverse. Unii spun că fecioarele Destinului ar fi reminiscențe ale unui împrumut roman sau grecesc, după modelul Parcelor latine sau ale Moirelor antice. Totuși, numele pe care-l poartă și neascunsa legătură (vizibilă în legende și credințe) dintre urs (străvechiul Moș, despre care se crede că a fost cândva om) și ursită poate duce cu gândul la o proveniență autohtonă a mitului fecioarelor Destinului. O dovadă a vechimii, deci a dificultății de a găsi originea lor în culturi străine mai de aproape sau mai de departe, este întruchiparea Ursitelor sub formă de ciobănițe. Această imagine a fost pusă în legătură cu perioada de culminare a agro-păstoritului și ulterior cu separarea celor două ocupații, cel mai probabil în trecerea de la eneolitic către epoca bronzului.
Bătrâne sau tinere, Ursitoarele sunt ființe nepătate: apar îmbrăcate în alb (simbolul purității) și sunt întotdeauna fecioare. Mărturii ale manifestării ca spirite aparținând planului sacru stau câteva caracteristici comune personajelor magice din foclorul românesc. Ursitoarele sunt nemuritoare și locuiesc în spații non-umane, în locuri îndepărtate, în pustietăți sau păduri: „Locuri curate/de picior de om necălcate/cu flori semănate/și de păsări cântate”, iar pătrunderea lor în lumea oamenilor se face prin zbor.
Specializarea lor, care le însingurează printre alte ființe fantastice, este dubla calitate, de altfel paradoxală: cunosc și totodată decid viitorul. Dacă au darul înainte vederii și doar avertizează asupra viitorului sau dacă ele, pe loc, îl hotărăsc, e greu de aflat. Poate-s amândouă. Granița e fină, atunci când nu știi – și e bine să nu cunoști prea îndeaproape sacrul – dacă viitorul e deja scris de dinainte de lume, dacă e hărăzit la naștere sau dacă se închipuie „din mers”. În mitul Ursitoarelor, complex și străvechi, se amestecă de-a valma toate, căci mintea omului nu poate pricepe miticul decât în mediu clarobscur.
Totuși, câteva legende luminează o parte a negurii mitologice. Într-o poveste populară, unui om nemulțumit de soarta sa, Dumnezeu i Se dezvinovățește, spunându-i că nu El este răspunzător de destinul muritorului, ci Ursoaica sa, care a hotărât ca el să fie așa precum e.
Și mai știm, din popor, că dacă-s vesele în acea zi sau dacă sunt îmbunate de oameni, Ursitele menesc de bine. Dacă ceva nu le priește ori sunt mohorâte Ursitoarele grăiesc de rău. Căci sunt supărăcioase și capricioase sau blânde și calde ca înseși valurile vieții și firul destinului pe care-l mânuiesc.
Cum se petrece menirea? Ursitele apar în zbor de obicei la miezul nopții la casa pruncului nou-născut. Vor binecuvânta sau se vor arăta necruțătoare potrivit unei înțelegeri prealabile între ele. Greu într-o triadă sacră să faci pe plac tuturora! De aceea, și poate conștiente că cearta lor ar face pruncul să pătimească mai mult (căci, dacă se sfădesc, menesc de rău), zânele se pun de acord asupra prevestirilor.
Se așază cuminți sub fereastră sau intră nestingherite pe horn ori geam și încep a toarce firul vieții. Cea mare, Ursitoarea, ține o furcă în mână, pune firul și învârte fusul. Soarta îl toarce din caierul pus în furcă și-l învârte pe fus. Cea mică, Moartea, ținând în mână un foarfece prin tăișul căruia trebuie să treacă firul, când voiește, îl strânge, și tustrele taie firul.
Odată rostite și înscrise în Cartea Ursitelor (Cartea Vieții sau Cartea Sorții), menirile nu numai că se împlinesc pe de-a-ntregul și aidoma, dar se spune că nici nu pot fi cu nimic schimbate. Ca o paranteză, Cartea reprezintă un element inovator în mitul Ursitelor, înlocuind ghemul vieții, ancestral, despre care se spunea că stă tainic în munți neumblați. Caracterul implacabil al ursitei se poate abate doar prin intervenția unei singure ființe – a moașei. Legătura dintre sacru și profan, depozitara înțelepciunii și a magiei străvechi. Doar ea poate auzi menirile și doar ea e în drept să încerce să se opună Destinului, determinând pe cel ursit să ocolească locul sau momentul nefast.
Pe de altă parte, dacă ursita nu se poate abate, acesta nu reprezintă o predestinare absolută, căci hărăzirea oferă și alternative. Destinul este ursit în textura sa generală, iar firele ce urmează a o umple depind de împrejurări, de ajutoare, de propriile calități etc.
Vezi şi:
Zeităţile Şchioape în mitologia română. Fiinţele însemnate şi însemnătate lor
MOŞTENIRE CULTURALĂ 