De la Sântoaderi la Filipi sau lungul drum al Timpului prin calendar

În parcursul calendarului, deci al drumului soarelui de la naşterea sa simbolică către declin, întâlnim în percepţia mitico-magică a timpului prezentă în folclor două grupuri de divinităţi masculine de tip confrerie, care acţionează ca cete sacre: Sântoaderii primăvara şi Filipii toamna (cu o prelungire târzie către iarnă).

Cele două cete, manifestări ale timpului, au roluri multiple şi, într-o anumită măsură, rival-complementare: sunt zeităţi reglatoare ale ritmurilor cosmice şi ale vieţii umane, dar şi întrupări mitice care domină, pe rând, câte o jumătate de an. Când unele se manifestă, celelalte tac.

Simetria lor calendaristică este evidentă, cheia unei armonii cosmice. Sântoaderii încep în prima zi de sâmbătă după Lăsata Secului pentru intrarea în Postul Mare ori după duminica lăsatului de brânză sau în prima zi de marţi a Postului Mare. Adică în perioada prepascală. Filipii, la rândul lor, apar la Lăsatul de sec pentru intrarea în Postul Crăciunului (14 noiembrie).

Dacă despre Sântoaderi se spune că sunt 8 sau 9, tot atâtea fiind şi zilele în care se manifestă şi în care oamenii le păzesc sărbătoarea, Filipii sunt o haită divină a cărei apariţie se petrece până la Sfântul Andrei (30 noiembrie) şi, uneori, mai au o ultimă ivire în târziul iernii (30 ianuarie, la Trei Sfetite). Se ţin trei sau şapte zile încheiate sau se ţine numai un anumit Filip, moştenit din familie, pe linie maternă.

Intervalul lor de acţiune se încheie – pentru Sântoaderi – cu ziua Sfântului Sfântului Toader ăl Șchiop sau ăl Mare, ori – pentru Filipi – cu cea a Gădineţului sau Filipului Şchiop. Aşa cum am mai spus, zeităţile şchioape sunt cele mai înalt semnificative în plan mitologic, cele mai îndepărtate ca sacralitate de lumea oamenilor, precum şi cele mai greu de cuprins şi definit, pentru că se află într-un orizont inaccesibil planului terestru. Însăşi manifestarea lor în context uman este un semn al întrepătrunderii lumilor. Sântoaderul ăl Mare şi Gădineţul Şchiop sunt mesageri al universului suprauman prin excelenţă. Desigur, o zeitate de asemenea rang nu se va putea reflecta în lumea de aici decât într-un mod imperfect, fie că aceasta nu-i poate oglindi deplin forţa, fie că divinitatea se „incapacitează”, reducându-şi, astfel, prea marea putere.

Dar mai interesantă decât aceste similitudini şi simetrii este imaginea pe care o încarnează şi simbolurile care se întrevăd din această întrupare, aliniate cu interdicţiile care se păzesc.

Sântoaderii sunt tineri frumoși la chip, însă de la brâu în jos sunt cai, cu picioare de cai și copite cu potcoave; au coadă lungă pe care o poartă băgată în cizmele din picioare. Filipii sunt lupi şi stăpâni ai acestor fiare sălbatice.

Se ştie că soarele şi calul sunt unite într-o sinteză simbolică ce ţine de esenţa masculină a dihotomiei lumii, asociată adesea cu tiparul de gândire şi credinţe indo-european. Caii sunt un simbol al soarelui, aşa cum adesea s-a spus şi cum ne arată prin numeroase indicii şi jocul nostru de Căluş.

Asemenea, se cunoaşte că lupul şi luna sunt strâns conectate într-un intens şi profund nod de credinţe asociat tiparului feminin (alături de mistere, destin, magie).

În partea de an dominată de soare (ziua este mai lungă) şi căldură apar deci caii lui Sântoader; în îndreptarea timpului către bătrâneţea sa simbolică, atunci când noapte şi frig, se ivesc lupii Filipului.

Nu-i inutil de spus că, alături de alte divinităţi ale timpului frumos, Sântoader mai este numit „cap de primăvară”. La fel, ultima zi an Filipilor este patronată de Sfântul Andrei, căruia i se mai spus şi „cap de iarnă”.

La Filipi sunt oprite toate îndeletnicirile feminine (legate de tors, ţesut, cusut etc.). Acestea sunt munci de interior, realizate în cadrul şezătorilor – instituţie feminină prin excelenţă –, la rândul lor legate strâns de croirea destinului. De ce sunt interzise tocmai acestea? Pentru că acum se manifestă, ipostaziaţi în chip de haită divină, însăşi reprezentanţii Lunii, suprema torcătoare a destinului. Nu se lucrează nimic, ci doar se pot spăla cămăși, ca să se oprească gura lupilor; mor oile celor care, în zilele Filipilor, țes cu ață de culoare roșie, sau împletesc fire din lână; nu se dă gunoiul afară din casă și nici cenușa din vatră, fiindcă vitele vor fi mâncate de lupi; în cele trei zile de Filipi, nu se coase, căci vitele vor fi atacate de animale sălbatice.

La Sântoaderi, sunt oprite aceleaşi munci: cele nouă zile ale Sântoaderului sunt ținute în general de către femei, în special serile acestor zile fetele trebuind să se abțină de la tors și cusut; dacă fetele nu se abțin de la tors și cusut, se pot întâmpla multe rele; „în aceste seri nu se fac șezători, că vin caii și ne copită”.

Interesante aceste interdicţii similare din perioada de prăznuire a Filipilor şi Sântoaderilor, mai ales că unele se întâmplă în toiul şezătorilor (toamna), altele la finalul lor (final de iarnă, început de primăvară). Vizita Filipilor poate fi astfel interpretată ca solie a lunii (verificând mersul lucrurilor în propria „jurisdicţie”), iar apariţia Sântoaderilor este mesajul solar, al trecerii de la „lucrările iernii” la „muncile soarelui”.