Cât de veche este hora?

Foarte probabil, hora este un dans ale cărui origini merg dincolo de ceea ce numim istorie, dar prima ei înregistrare într-un un izvor istoric datează din epoca dacică.

Mărturiile istorice despre horă apar pe două boluri ceramice, foarte probabil din secolele II-I î. Hr., lucrate în ateliere locale geto-dacice. Ambele cuprind imagini instantanee cu un dans performat de personaje feminine, iar cele două reprezentări, de pe cele două vase, sunt foarte asemănătoare. Foarte interesante ca primă „atestare ca documentară” a dansului horei, artefactele sunt impresionante şi prin faptul că redau detalii desluşite ale coafurii, ornamentelor şi veşmintelor.

Pe primul dintre boluri, se remarcă personaje feminine cu părul strâns în cozi împletite, care flutură în vânt, în dinamica dansului,. Pe fruntea lor sunt evidenţiate trei proeminenţe, despre care se consideră că reprezintă coroniţe de flori. Ca şi în cazul altor figuri feminine reprezentate în arta geto-dacă, ochii personajelor sunt foarte mari, rotunzi, proeminenţi.

Acestea sunt înveşmântate în ii şi încinse cu brâuri de tip bete, care le înconjoară mijlocul de două ori. În partea de jos a trupului, cele trei figuri poartă fote petrecute, care se desfac în două „aripi” în mişcările dansului. Pe fote sunt marcate linii verticale, care au fost interpretate fie ca ornamente ale ţesăturii, fie ca modalitate de reprezentare a faldurilor surprinse în mişcare şi ritm.

Grupul de trei figuri este încadrat de câte o rozetă de-a dreapta şi de-a stânga, probabil un simbol al roţii soarelui, ştiut fiind faptul că hora este un dans strâns legat de tezaurul semnificaţiilor solare. Grupul flancat de rozete se repetă de trei ori.

Toate elementele vizuale pledează pentru ideea unui dans ritual, ceea ce hora a fost, fără îndoială, la origine: encadramentul solar, coroniţele sau diademele figurilor feminine, asemănarea acestora cu alte personaje simbol, care apar repetitiv în imagistica locală (având ochii mari, părul bogat prins în cozi împletite, vestimentaţia) şi care au fost identificate cu Marea Zeiţă.

Nu mai puţin important în a accentua ideea unui dans ale căror semnificaţii şi rosturi depăşeau zona mundană este faptul că, pe al doilea bol, marea majoritate a motivelor sunt identice, cu o singură excepţie: pe capul personajelor apare un şir de proeminenţe care formează o aureolă.

Vorbim, probabil, un dans sacru, interpretat de figuri divine tutelare.