Expresia „a crăpat un drac” este folosită atunci când doi oameni spun, într-un glas, acelaşi lucru, fără a se fi pus dinainte de acord să spună anume acel ceva. Este o zicere spontană, o rostire în acelaşi timp a aceloraşi gânduri.
De ce crapă câte un drac de fiecare dată când se întâmplă asta? Dracul este, prin definiţie şi manifestare, iniţiator de discordie şi semănător de confuzie. Zâzania îl bucură, armonia îl supără. Nu suportă nici pacea interioară, nici pe cea exterioară. Când în propria minte sau între semeni există bănuială, agresivitate, dezbinare şi ură, atunci „îşi bate în pumni”, fericit.
Dar de ce „crapă” pentru un lucru atât de mărunt, ca o co-rostire a unor gânduri? Până la urmă poate fi vorba doar de o opinie măruntă sau de o observaţie de moment asupra căreia sau mai mulţi au un aceeaşi perspectivă.
Totuşi, nu-i nimic nesemnificativ aici. Ci, pe drumul de la gând la faptă, vorba este intermediarul care actualizează gândul şi aprinde scânteia acţiunii. Pentru a rosti la fel înseamnă să gândeşti la fel şi, eventual, să înfăptuieşti asemenea.
Uniunea care se manifestă între oameni devine, deci, mult mai complexă. Armonia există mai întâi în felul de a gândi şi de a vedea lumea, mai apoi în felul de a exprima identic o idee şi, existând o uniune a gândurilor, simţirii, rostirii, se pot înfăptui lucruri bune, ba chiar măreţe. Împreună şi în armonie.
Şi ceea ce dracul urăşte mai mult decât înţelegerea este măreţia pe care omul o poate arăta în momentele lui de culme, manifestare a scânteii divine.
MOŞTENIRE CULTURALĂ 