După zilele Babelor (1-8 martie), se ivesc Moşii, divinităţi locale străvechi, reprezentanţi ai spiritelor celor duşi „pe lumea ailaltă”, dar care nu îşi uită nici legătura cu universul celor vii, nici vreodată datoria de a o proteja.
În concepţia veche românească, străbunii devin zeităţi, iar de permanenta conexiune a celor două lumi depinde buna funcţionare a întregului univers. De fapt, este mai mult decât atât. Este vorba despre o neîntreruptă conlucrare, armonizare şi echilibrare a lumii vii cu cea de dincolo. Toate aceste continue, nevăzute legături devin aparente în câteva ceasuri de încercare. A vieţii omului şi a curgerii Timpului.
La moartea unui om, Moşii şi Babele, întruchipări ale neamului, apar sub chipul măştilor în datinile de priveghi. Ele însufleţesc un scenariu străvechi cu reverberaţii cosmice şi îndeplinesc, simbolic, un mănunchi complicat, dar coerent de roluri interdependente. Pe de o parte, se prezintă ca ghizi ai sufletului ce pleacă şi ca mărturii „palpabile” ale postexistenţei fericite. Garantând astfel că sufletul ajunge în „câmpul cu flori” care este lumea cealaltă în viziunea autohtonă, strămoşii sunt cei care fac mai uşoară despărţirea sufletului de lume şi a rudelor de cel plecat.
În parcurgerea timpului calendaristic, Moşii se arată cu aceleşi scop: de ghizi în traversarea unui moment de cumpănă cosmică (schimbarea anotimpurilor, înţeleasă ca o profundă transformare a Timpului) , de garanţi ai instituirii unei „noi” şi repetabile ordini a firii. Este foarte probabil ca sărbătorile ce şi azi, într-o continuitate cu înţelepciune nestinsă de creştinismul local, se intitulează Moşi să fi avut, cu toatele, o anvergură rituală şi ceremonială mai mare.
Dar amintiri foclorice au rămas mai vii despre Moşii de primăvară, poate din pricina momentului de triumf şi renaştere pe care-l întruchipează.
La 9 Martie, Moşii au grijă ca instaurarea căldurii, a timpului frumos, să se producă firesc. Gesturile cu care sunt învestiţi/responsabilizaţi arată că de ei depinde împrimăvărarea: alungă gerul şi aduc vremea bună, purifică spaţiul şi cheamă la o nouă, renăscută viaţă natura.
Pentru asta ei nu sunt numai invocaţi ori răsplătiţi prin gesturi ritualice, ci şi ajutaţi.
Se spune că Moşii bat pământul cu botele lor, poruncind astfel sfârşitul domniei frigului şi eliberarea căldurii. La rândul lor, oamenii, participând la efortul cosmic, întruchipat de strămoşi, bat şi ei cu ciomegele solul, strigând: „tună ger şi ieşi căldură!”
Prin curţi, se fac focuri – participarea Moşilor la sărbătoare este adesea însoţită de focuri vii: Joia Mare, Focul de Sânmedru –, şi peste ruguri sar oamenii, ca să le meargă bine peste an.
Casa se primeneşte, se aruncă lucrurile vechi (ca timpul iernii ce e pe sfârşit) şi se strânge gunoiul, ca o oglindire a primenirii lumii.
Ca orice sărbătoare mare – care depăşeşte în vechime tradiţia creştină, în care se integrează armonios –, Mucenicii prevăd un exces ritual. Este bine să se bea 40 (probabil numărul este o inovaţie creştină) de păhărele de vin, pentru a fi puternic, sănătos peste an.
De asemenea, ca la orice moment de prag, se fac previziuni meteorologice: Cum e vremea în această zi, aşa va fi o perioadă de încă 40 de zile. Dacă plouă de Mucenici, plouă şi de Paşte.
Cum sunt cinstiţi Moşii? Prin realizarea îndătinată de copturi rituale, numiţi mucenici, dar şi bradoşi (nume derivat, poate, de la brad şi greu de asociat conceptului de mucenic), sfinţişori. Că le sunt dedicate acestor strămoşi de neam nu-i nicio îndoială, căci se împart de sufletele adormiţilor din familie. De altfel, este limpede scopul Uitatei, o coptură rituală care se închină strămoşilor atât de vechi încât au devenit anonimi: „pentru cunoscuţi şi necunoscuţi, pentru uitaţi şi neuitaţi, pentru văzuţi şi nevăzuţi”.
MOŞTENIRE CULTURALĂ 