Şarpele, în mentalul popular românesc, este perceput în două ipostaze: este temut şi considerat neprielnic – când e veninos şi străin – sau tratat cu un amestec de respect, duioşie şi umor, atunci când e neveninos şi apropiat. „Apropiat” în multe sensuri, pe care le vom vedea.
„De un şarpe-nveninat, ţi se iartă un păcat”, se spune, oricine care-ntâlneşte un şarpe dăunător trebuind să-l ucidă. Blând şi neveninos, şarpele casei este singura târâtoare din neamul lui pentru care românii au o înţelegere aparte, la fel ca pentru orice vietate care-i stă prin preajmă (vite sau găini, câini sau pisici). Dar dacă acestea din urmă îi sunt folositoare prin avantajele concrete pe care le au în apărarea şi sporirea casei, ştima albă nu-i utilă în imediat, ci într-un plan spiritual.
De altfel, este şi singura fiinţă care are acces în incinta cea mai intimă a familiei, a casei. Dar nu în spaţiile traiului cotidian, ci chiar în structura ei „internă” – în pereţii locuinţei, sub pragul acesteia. Este emblematic acest drept de intrare în viaţa cea mai ascunsă şi mai profundă a sanctuarului domestic şi, prin urmare, acest drept nelimitat de a participa la însăşi esenţa traiului familial.
Nicio altă vietate nu este învestită cu atâta încredere, nici cu atâta simpatie. Este adesea consemnat, în relatările informatorilor, că şarpele casei îşi bea laptele – hrana preferată – alături de familie şi, mai ales, de copii, cu care îşi dispută, în joacă, întâietatea în faţa strachinii. Jocul, împărtăşirea netemătoare a hranei – gest încărcat simbolic – încredinţarea că în preajma şarpelui cele mai vulnerabile fiinţe, copiii, sunt în siguranţă şi mai ales comuniunea în jurul unui aliment al purităţii sacre – laptele – ne arată că, în mentalul folcloric, şarpele casei nu-i tocmai un simplu şarpe.
De altfel, acest lucru ni-l spune şi numele său popular. El este ştima albă a casei, adică, literal, duhul locuinţei. Este însuşi păstrătorul spiritului acesteia şi protectorul familiei. Sens întărit de consemnarea că e semn rău ca şarpele să-şi părăsească spaţiul ocrotit şi rolul de paznic. Casa se dărâmă, familia se destramă, cei ai casei mor.
Pe ce filieră s-a realizat această intimă legătură între şarpe – locuitor al adâncului – şi spaţiul uman prin excelenţă protectiv? Îi leagă pământul. Din el se desprinde şarpele, din el se clădesc casele. Pământul este materia primă a zidurilor, şarpele este duhul acestuia, preluat odată cu întemeierea unei noi construcţii, a unei noi ctitorii umane. De altfel, se spune că ştima vine singură la casă, nu se ştie când. Este un dat al oricărei noi şi semnificative forme date pământului prin truda umană. Odată cu huma, care serveşte construcţiei inerte, din pământ se preia spiritul însufleţitor al zidurilor, cel care va asigura soliditatea şi continuitatea clădirii şi a sufletelor ce o locuiesc, a familiei.
Ştima este astfel „trimisul” pământului, ca paznic, ca noroc, ca suflet al casei. Al pământului, loc unde se întorc cei plecaţi dintre vii, spaţiu în care se rânduiesc strămoşii. Prin aceasta, ştima devine, printr-o înşiruire de verigi ale corespondenţelor mitice, însăşi reprezentanta memoriei de neam, spirit tutelar care se reîntoarce mereu acasă, veghind viaţa celor vii.
Ştima protectoare, blândă, apropiată şi cunoscută veghează asupra perpetuităţii fiinţei de neam, cu fiecare familie, cu fiecare casă. De aceea, este consubstanţială locuinţei; fără ea, casa îşi pierde „duhul”, memoria ancestrală şi deci sensul de a fiinţa.
Dar ştima nu numai veghează. Ea ritmează viaţa celor vii, prin aceea că, aşa cum se ştie, şarpele casei mai este numit şi ornicul familiei. El este un continuu remember al curgerii vieţii şi al înţelegerii că cei ai casei se vor alătura, firesc, strămoşilor. Devenind, poate, la rândul lor, paznici pentru viitoare ctitorii ale familiei, ale neamului.
Un cerc ce se închide şi se reia perpetuu.
MOŞTENIRE CULTURALĂ 