Moş Ene este un personaj ciudat. Nu în sine, ci din pricina percepţiei lui actuale. Cunoscut şi invocat de toată lumea, el rămâne un cvasi-necunoscut ca origine şi semnificaţie. Într-adevăr, în portretul lui folcloric se pot identifica puţine trăsături care să ne ofere un ghidaj. Dar ele sunt cât se poate de semnificative pentru a-i contura chipul mitic.

În primul rând, este un Moş. Şi orice Moş al tradiţiei noastre spune o poveste importantă. Această vocabulă arată nimic altceva decât originea sa extrem de veche. Ea poartă încărcătura semantică a spaţiului anistoric al lumii, când faptele erau mit şi mitul era realitate cotidiană.

Apoi, ştim că el este personajul care aduce somnul. În orice mitologie, somnul este o stare liminală. Este situată nu numai între realitate şi fantastic, ci şi la frontiera subtilă dintre două lumi: a vieţii şi a morţii. Somnul este o avanpremieră a lumii de dincolo, percepută în lumea de aici, dar într-o stare de conştiinţă schimbată. De aceea, de atâtea ori, visele au fost văzute ca metodă de pătrundere în înţelesurile profunde ale universului.

Mai mult, cunoaştem că Moş Ene, „zeu al somnului” local sau un „moş al somnului”, mai bine zis, este invocat specific pentru liniştirea şi adormirea pruncilor. Dacă iniţial a fost descântec şi abia apoi cântec de leagăn, nu-i important. Esenţială este invocarea care-i este consubstanţială.

Îi mai cunoaştem numele. Dar el pare la rândul lui misterios. Nu-i ştim semnificaţia. Pare doar o înşiruire de litere fără sens, ca într-un joc de copii. Şi, de fapt, asta şi este. Un joc de silabe, dar nu lipsit de importanţă.

Este foarte probabil ca primele cuvinte ale omenirii să fi fost generate de încercarea de a imita, pe lângă sunetele naturii (aleatorii), gânguritul copiilor. Acestea sunt armonioase şi repetitive, funcţionează în patternuri şi generează tipare de interpretare, deci sens. În română, cuvinte ca mama, tata, baba, dada, nene – de origine străveche şi cu o semnificaţie cunoscută încă – sunt cu toatele silabisiri de prunc. Pentru ele nu avem o etimologie. Ele sunt de când lumea. Iar Ene, la rândul său, pare să fie din aceeaşi serie.

Am mai spus că, în viziunea românească asupra lumii, preexistenţa-existenţa-postexistenţa formează un cerc niciodată întrerupt. Pruncii coboară din lumea strămoşilor, oamenii îşi petrec viaţa prin lumea albă şi se întorc, la moarte, la „cei mulţi”, la moşi.

Venind din lumea moşilor, deci, copiii sunt cel mai aproape (cronologic, să-i spunem) de ea. Sunt în imediata ei proximitate. De aceea, propria lor gângurire, propria lor invocare are putere de rostire exemplară, preluată ca atare de adulţi.

Cu descifrarea acestor informaţii, camuflate în cuvintele „Moş Ene”, să încercăm un rezumat al figurii sale.

Putem acum spune despre Moş Ene că este un personaj mitic ancestral, situat la graniţa dintre lumea de aici şi cea de dincolo (în acest fel nu se deosebeşte cu nimic de orice Moş folcloric), invocat pentru a aduce copiilor somnul, deci pentru a face un transfer magic între cele două lumi între care pendulează.

Copiii sunt destinatarii acestui dar al său, ca primii săi invocatori, şi ca cei mai recent desprinşi din lumea strămoşilor. În acest fel, ei sunt şi cei mai temeinic cunoscători ai puterii sale, şi cei mai sensibili la acţiunea ei.

Vezi şi:

Despre moşi şi strămoşi