„A fost odată un moș și-o babă… ” e începutul uneia dintre cele mai cunoscute povești românești – Punguţa cu doi bani.
Moș Martin e ursul din pădure.
Moş Ene ne aduce somnul pe la gene.
Moș Crăciun e străvechiul zeu carpatic transformat azi în bunul aducător de daruri pentru copii. Tot bătrân, că doară peste el au trecut milenii. Înaintea lui apare, desigur, Moș Ajun.
Moș Andrei e Sfântul Andrei din calendarul popular.
Sărbători de Moși, în care se pomenesc sufletelor celor morți (din familie și neam) avem două, la două praguri de anotimpuri: Moșii de vară și Moșii de iarnă. Ba chiar patru: în noiembrie sunt Moșii de Toamnă, iar primăvara nu-i uită nici ea.
După zilele Babelor, 1-8 martie, pe 9 Martie se sărbătoresc Moșii, care mai poartă și denumirea de Sfinți, Sfințișori – ca și în cazul Sfântului Andrei – ori Mucenici, de la sărbătoarea creștină celebrată în aceeași zi. Amintirea lor trece prin secole și o rememorăm sub forma unui aliment ritual (preparat numai cu această ocazie) ce închipuie simbolului infinitului din aluat dulce cu nucă și miere.
Ce e cu acești moși? Grea întrebare, căci pentru a descoperi răspunsul trebuie să scuturăm de praf însăși istoria.
Cuvântul este unul dintre cele moștenite de la daci. Foarte posibil, însemna același lucru: un bătrân (cuvânt preluat de la strămoșii latini de această dată). Dar nu orice fel de bătrân, ci un înțelept, un om cu autoritate în cadrul comunității.
Dacă e să ne luăm după urmele lăsate prin timp de „instituţia” moşului, se poate spune că ea se raporta la străbunul comun al unei colectivități. În organizarea tradițională a obștii, moșul era cel care întemeiase odinioară vatra satului și care crease comunitatea de oameni și spirit a așezării; era, altfel spus, părintele mitic al celor ce locuiau în spaţiul a cărui temelie el o aşezase. Tot astfel, conducătorul obștii, ales pe un an dintre cei mai gospodari, înțelepți, cinstiți oameni ai comunității, se numea moș. El era ajutat de cei „bătrâni și buni”, sfatul satului. „Titlul” de moș nu era dat întâmplător, el fiind deținătorul înțelepciunii ancestrale, al regulilor de bună purtare și cuviință tradiţionale, al tainelor legii pământului.
Denumirea de „moș” era, deci, conferită în semn de respect. Și cum și azi acest respect rămâne o constantă – vizibilă prin rememorarea moșilor la sărbătorile care le poartă numele și prin apelativele atât de des întâlnite –, se poate spune că moșii erau, cel mai probabil, străbuni intrați în legendă, eroi exemplari ai comunității, la faptele cărora neamul se raporta. De altfel, cultul strămoșilor – încă viu în mentalitatea poporului – este moştenit deopotrivă de la daci și de la romani. El este și era totodată o amintire, o mulțumire și o cerere de ajutor.
Moșii sunt cei care au făcut, au creat, au gândit lucrurile într-un anume fel și au lăsat aceste daruri celor ce i-au urmat. Proba timpului a dovedit că acele lucruri au fost bune, de folos, de ajutor, au contribuit la rezistența și evoluția comunității.
Moșii sunt cei care au lăsat tradiția, pilda și exemplul, de ei ne amintim și pe ei îi cinstim.
Și pentru că moșul închipuia o instituție de mare importanță, acest cuvânt a „rodit” derivate, ca orice „zisă” de folos și de substanță: moșie, moșier, moștenire, moșneag, moșnean, moaşă, strămoș.
MOŞTENIRE CULTURALĂ 