Cu cât Anul, divinitate ancestrală a acestor meleaguri, „înaintează în vârstă”, cu atât „avatarurile” prin care este reprezentat imagistic şi mitologic îşi preschimbă chipurile şi devin, din tineri, bătrâni.
Azi, aceste figuri sacre sunt redate prin imagini de sfinţi, străvechi idoli de panteon local turnaţi în tiparul creştin.
La început de an, sfinţii sunt tineri, ca Timpul renăscut. Sfântul Vasile, celebrat în prima zi a Anului, este reprezentat în tradiţia populară ca un tânăr vesel şi iubitor de vin, care petrece călare pe-un butoi. Sfântul Gheorghe, stăpân al primăverii, este, aidoma, un tânăr în plină putere. El înfrunzeşte pădurea şi redă pământului verdele tinereţii. Sfinţii trec către vârsta adultă spre vară – ca Sfântul Ilie ce luptă aprig cu dracii–, iar toamna, după echinocţiu, încep să decline – Sfântul Dumitru despodobeşte arborii de frunziş.
Urmează apoi seria de figuri sacre care îşi desfăşoară scenariul mitic la final de an: Sfântul Andrei, Sfântul Nicolae – nu întâmplător numiţi şi Moş Andrei, Moş Nicolae.
Sfârşitul şi începutul de an, ca şi finalul ori începutul vieţii omului sunt înţelese, în mentalitatea populară, ca momente liminale, de prag. Acum, domneşte vagul; viitorul este nesigur şi trecerea de la moarte la o nouă naştere poate eşua. Este o vreme tulbure, situată între două lumi: una nu complet epuizată, cealaltă incomplet conturată, necunoscută.
Acum, mai mult decât oricând, oamenii au nevoie de călăuze. Şi, ca în atâtea alte secvenţe de răscruce, ghizi le vor fi spiritele strămoşilor, bătrânii înţelepţi ai Timpului, ce poartă azi haine de sfinţi: Moş Andrei, Moş Nicolae, Moş Ajun, Moş Crăciun.
Interesant pentru modul în care tradiţia străveche şi cea creştină s-au contopit la noi, dând formă nouă unor străbune credinţe, este că sfinţii calendarului bisericesc împrumută şi iconografic trăsăturilor Moşilor, afirmându-se drept ceea ce au fost şi sunt: chipuri felurite ale îmbătrânirii Timpului şi totodată manifestări ale străbunilor ce îşi conduc urmaşii către limanul renaşterii Anului.
De aceea, poate, nu întâmplător, Sfântul/Moş Andrei (în care zi se spune că se celebra şi Anul Nou dacic) rămâne prin vremuri ocrotitorul ţării. În haine noi, încreştinate, Moşul protector, străbunul Timpului, îşi veghează neamul de mii de ani.
Vezi şi:
De la Sfântul Gheorghe la Sângiorz. O transformare culturală
MOŞTENIRE CULTURALĂ 