În gândirea populară, calendarul este mai mult decât un instrument de măsurat timpul, el este o oglindire a percepţiei ţăranului român asupra lumii şi vieţii. În calendarul lui cuminte, omul satului tradiţional a colecţionat, trecându-le prin filtrul sensibilităţii sale, o serie de observaţii despre ciclicitatea fenomenelor naturii şi ale universului cosmic.

Încercând să fie părtaş la mersul lucrurilor, firesc şi natural, ţăranul a sărbătorit şi a suferit alături de întreaga lume înconjurătoare. În comportamentul astrelor, al animalelor, al umilelor insecte, al copacilor, el a văzut dintotdeauna o manifestare a sacrului, care-i vorbea şi de ale cărei învăţături ţinea seama.

Acest fel de a fi, care ascultă, înţelege şi încearcă să se racordeze la viaţa cosmică şi la ritmurile naturale este un comportament propriu nouă, numit de unii cercetători cosmism românesc.

Drumul soarelui de la răsărit la apus şi călătoria între solstiţii şi echinocţii

În mentalitatea străveche, dintre toate cu osebire, urmărirea comportamentului astrelor pe cer – și a Soarelui în special – a făcut să se înţeleagă semnificații care aveau să modeleze o întreagă serie de comportamente şi credinţe.

Pe de o parte, drumul Soarelui între echinocții și solstiții (de la creșterea la echilibru și scădere – a luminii, a căldurii, a vieții) a condus la conştientizarea unei realităţi de o profunzime genială. S-a înţeles că parcursul soarelui pe cer de-a lungul anului pendula între momente de cumpănă şi de victorie. Soarele „se năştea” la solstiţiul de iarnă, moment din care puterea sa creştea treptat, odată cu ziua. Era „tânăr” la echinocțiul de primăvară, când învingea noaptea, egalând-o cu ziua. Se afla la apogeul puterii sale la solstiţiul de vară. Din acel moment însă, din chiar clipa lui de glorie, începea şi declinul. Ziua începea treptat să scadă şi se intra pe tărâmul anotimpului rece. Urmau echinocțiul de toamnă, în care ziua şi noaptea se aflau în echilibru, apoi scăderea constantă a zilei, până la solstiţiul de iarnă. Apoi ciclul se relua.

Iată, deci, că cei vechi, poate paradoxal pentru gândirea de azi, înţelegeau că anotimpul rece începea încă din miezul verii, iar cel cald la mijloc de iarnă.

De la această constatare-observaţie, s-a creat o reţea de semnificaţii şi învăţăminte, prea numeroase pentru a le detalia aici. Important de spus este că Soarele a devenit un reper și un model al omului: chiar în declin, păstrează speranța renașterii.

Pe de altă parte, călătoria astrului zilei de la răsărit la apus pe parcursul unui ciclu diurn a condus la crearea unor dihotomii fundamentale: întuneric-nefiresc-moarte-teamă, respectiv lumină-firesc-viață-bucurie. Răsăritul ca punct de reper (locul de unde reapare speranţa, alungând negurile) şi venirea Zorilor (garanţia mereu reînnoită că binele învinge) sunt alte două importante repere de mentalitate tipice românilor.

Nu este, deci, de mirare, că Sfântul Soare a avut un loc atât de important în grafia sacră a ornamenticii populare (brodată cu acul, sculptată pe lemn şi piatră, ţesută pe pânză, imortalizată în piele).

Gramatica sacră a simbolului solar

Simbolul solar, în diferite variante decorative (roata soarelui, rozeta, rozeta înscrisă în cerc, rombul, meandre simple sau duble,crucea, crucea frântă, vârtelniţa, cercul, coarnele berbecului) , se regăseşte pe tot teritoriul României.

Apariţia sa are o mare densitate, dar se remarcă şi o specializare a formelor în funcţie de materialul pe care este reprezentat şi de folosinţa dată obiectului.

Roata soarelui (cercul care încadrează o cruce), rozeta şi rozeta încadrată în cerc sunt elementele de ornamentică preferate pentru obiectele din lemn şi piatră asociate conceptelor de locuire şi habitat, fie că este vorba despre căminul pământesc, al trupului (poartă – stâlpi şi fronturi -, uneori combinat cu elementul decorativ al pomului vieţii; faţada casei, ferestre, uşi, tencuială; mobilier – lăzi de zetre, dulapuri, cuiere, mese, scaune), fie că e vorba de casa veşnică, a sufletului (biserici, troiţe, pietre de mormânt, cruci).

Pentru texturile textile – ţesături de interior, veşminte -, ceramică, unelte (fus, furci de torsa), vase de uz casnic, instrumente de cântat se preferă alte simboluri solare (mai încriptate): romburi, X-uri, coarnele berbecului etc.

Acest lucru nu înseamnă însă că elementele nu se îmbină uneori, ci că elementele centrale ale ornamenticii sunt esenţial specializate.

Iată, mai jos, o colecţie de ipostaze ale roţii/rozetei solare. De remarcat că uneori conturul cercului este alcătuit din (torsade) groase , scoase în relief, care pot fi asociate cu funia anului (acest tip de roată a soarelui mai apare pe copturile rituale tradiționale: mucenici, colaci, pască).