Aţi auzit cu siguranţă de Sângiorz, Su(â)medru, Sântilii sau Sânnicolau/Sân(m)nicoară. Sunt numele populare ale sfinţilor calendarului Răsăritean: Sfântul Gheorghe, Sfântul Dumitru şi aşa mai departe. V-aţi întrebat vreodată de ce ţăranul român, care cunoştea istoria miraculoasă a figurilor panteonului creştin prin transmitere orală, a simţit nevoia de a le contopi numele de sfânt cu prenumele purtat?
Cel mai probabil, pentru că, aşa cum povestea de viaţă a personajelor creştine s-a contaminat de aura zeilor precreştini autohtoni, şi numele acestora s-a turnat în tiparele unui mai vechi obicei local de a rosti într-o singură vocabulă numele categoriei – zeu/divinitate – şi pe acela al individualităţii specifice a idolului.
Cel mai la îndemână exemplu rămâne numele Zalmoxis (transformat astfel de urechea „afonă” a străinilor greci care i-au imortalizat în scris rostirea), probabil provenit de la un nume compus, mult mai simplu şi mai aproape de spiritul autohton, cu pronunţia posibilă: Zeulmoş/Zăulmoş/Zălmoş.
Dar nu este singurul caz. S-a arătat, nu o dată, că Sânziana ar putea fi pronunţarea dimpreună a Sân (prescurtarea de la sfânt/sfântă) şi a numelui Diana, cu transformarea lui „d” în „dz”, apoi în „z”, din pricina dificultăţii de rostire, a lui „n” urmat de „d”. De altfel, transformarea din „d” latin în „z” în protoromână este curentă. De exemplu, „dies” latin a dat „zi”, „dicere” din latină a creat în româna veche forma „dzice”, apoi „zice”; la fel, „decem”= „zece” etc.
Practica de aglutinare a numelor este, de fapt, una mai complexă, urmând acelaşi pre-model anterior creştinismului. În mitologia română populară, sfinţii creştini care sunt apropiaţi în calendar ca date de sărbătorire au obiceiul de a-şi conjuga numele, devenind (nişte serii de) figuri mitice contopite (probabil reflex al unor divinităţi păgâne care se manifestau în aceeaşi perioadă): sfinţii Cosma şi Damian, celebraţi la 1 iulie, devin în popor Cosmandinul; Atanasiile se numeşte, popular, sărbătorea compozită a sfinţilor Anton şi Tănase, a căror zi de pomenire este 17 ianuarie. Tradiţional ea mai este numită şi Circovii de iarnă.
Şi aici avem un exemplu de ordin antecreştin. Unul dintre epitetele cu care este caracterizat un personaj exemplar al mitologiei autohtone, Calaverul Danubian (despre care s-a arătat că îl precede imaginistic pe Sfântul Mare Mucenic Gheorghe), este vorba despre supranumele Manimazos, poate fi descompus în două nume de zei orientali ajunşi în peregrinări interculturale în spaţiul carpato-danubian: Manimos şi Azizos. Unii cercetători au arătat că fiecare dintre cele două nume îmbinate ar putea fi de producţie locală, geto-dacă (de la mani=frumos şi mazos=mare), dar, lăsând la o parte originea (pământeană sau de împrumut), importantă rămâne practica autohtonă de a aglutina numele divine.
Ceea ce ne arată o trăsătură de mentalitate: în conştiinţa străveche, numele zeului nu poate fi invocat folosind limbajul „tocit” al vieţii de zi cu zi, ci într-o limbă sacră, special creată pentru scop sacerdotal.
MOŞTENIRE CULTURALĂ 