Cu o evoluție simpatică, mărturisind despre alunecările de sens care se petrec în limbă – oglindire a mentalităţii –, expresia „a scăpa porumbelul” merită o analiză aprofundată.
Pentru a-i descoperi (sub)straturile, să facem un mic demers de arheologie semantică. În mitologia populară, cu origini străvechi, porumbelul este, la prima vedere, un arhetip ambivalent. El este asociat dragostei şi morţii, Erosului și Thanatosului. Lucru deloc surprinzător pentru concepţiile Vechimii. Greu de înţeles azi, când viaţa şi moartea nu mai apar într-o continuitate logică. Pe vremuri însă, moartea era percepută ca trecere către o altă viaţă, în tărâmul ”lumii fără dor”, iar dragostea era răspunsul dat în faţa morţii de către cei rămaşi pe pământ. Perpetuul ciclu naştere-moarte-dragoste-renaştere curgea neîntrerupt.
În ambele ipostaze – chiar dacă par contradictorii – porumbelul este simbolul sufletului. Al sufletului care iubește, al sufletului nemuritor care dăinuie după moarte.
Asupra laturii erotice, nu-i de insistat. Şi azi, porumbelul semnifică dragostea pură şi tinerească, idealismul, fidelitatea conjugală. De altfel, se spune în popor că cine visează a prinde un porumbel se va căsători sau va fi invitat la nuntă. Mai mult, în poezia erotică populară, îndrăgostiţii sunt descrişi ca fiind potriviţi „la ochi şi la sprâncene/ca porumbeii la pene”. Şi dacă inima de porumbel era folosită prenupţial în descântecele de dragoste, la nuntă, în uncropul mirilor și invitaților, se puneau figurine de aluat în formă de porumbel.
Mai interesant este locul porumbelului în mitologia morţii. Sintetizând, se poate spune că rolul principal este de pasăre a sufletului. Ipostaziere a părţii nemuritoare a omului, porumbelul este aşezat la morminte, mică sculptură din lemn. Prin porumbei li se trimit celor morţi fără lumină şi neîmpărtăşiţi, lumânări şi Sfintele Daruri. Copturile rituale pentru adormiţii din neam, ştiuţi sau nu după numele lor, se fac sub formă de porumbel sau albină. Ca motiv ce ornează textilele ori ceramica populară, porumbelul are rolul de a întruchipa compensatoriu pe cel plecat dintre vii, dar prezent printre ei cu sufletul.
În mentalitatea populară, porumbelul este, deci, imaginea sufletului, a ceea ce este pur şi nealterat în om. A scăpa porumbelul înseamnă, deci, a vorbi din suflet. Foarte probabil, la origini, expresia a echivalat cu a avea un acces de tip epifanie la un adevăr de o limpede puritate şi a-l verbaliza.
Mai apoi, pentru că „adevărul umblă cu capul spart”, cum ne învaţă din nou înţelepciunea populară, sensul a migrat. „A scăpa porumbelul”, deci a spune pe negânditelea un adevăr din suflet, a devenit sinonim cu „a te trezi vorbind”. A spune un adevăr – tabu sau secret – de nerostit. Fie din pricina contextului, fie din pricina asistenţei. Pe scurt, a face o gafă sau a se da de gol.
MOŞTENIRE CULTURALĂ 