„Că nu sunt vremurile sub om, ci bietul om sub vremuri”, zicea cronicarul. Asemenea, şi imnurile par a cădea sub vremi. Sau măcar sub judecata acestora.

Autodescriere superlativă a unui popor și reflectare a țelurilor maximale ale neamului, imnul este în sine un ideal, un prototip și o continuă aducerea aminte versificată a celei mai bune imagini de sine. Așa cum, în mentalitatea proprie, o închipuie fiecare. Un prag de atins sau de menținut.

Ele se raportează la un triumf istoric, reprezintă o chemare la luptă ori amintesc și glorifică lucrurile ce sunt consubstanțiale poporului, trăsăturile identitare, ADN-ul cultural străvechi care-i unește pe toți cei ce poartă același etnonim. Pe scurt, imnul este un simbol mereu viu, un „portret robot” al neamului și, mai presus, un continuu remember al istoriei trecute.

Unele sunt mai belicoase, altele mai avântate sau mai orgolioase. După chipul şi asemănarea popoarele care le-au creat și după raportarea istorică la sine, la trecutul glorios sau asuprit. Dar mai e ceva, ceva ce ține de însuși scopul imnului: el trebuie să însuflețească, să stârnească mândria, să țină sus flacăra națională. Sub imn – în bătălii războinice sau în festivități contemporane – se luptă pentru victorie. De aceea, convențional și cutumiar, unele exagerări sunt nu numai binecunoscute, ci și permise/acceptate. Ele țintesc coarda sensibilă a poporului și sunt de uz intern, ca să zicem așa.

Cu toate aceste, la ora actuală, imnurile încep să sufere. Deodată, sub presiunea vremurilor, devin stridente episoadele istorice controversate, încălcări de linii roșii ale noilor ideologii și, pe nesimțite, imnurile nu mai sunt ce au fost. Ele pot fi supuse, după urechea sensibilă a auditoriului, unor ajustări.

Pot avea nevoie fie de o actualizare diplomatică, fie de o epurare conformă „spiritului vremii”.

Apar decupări de bonton, conforme cu noile trenduri de mentalitate, adică ceea ce se cheamă corectitudine politică. Imnurile se periază când sunt prea violente, xenofobe ori când evidenţiază ceva prea tipic naţional, într-o lume globală, care se doreşte deschisă către alţii şi destul de uniformă între vagile ei graniţe. De asemenea, când amintesc episoade istorice devenite controversate din pricina „vederilor actuale” ori când vechii inamici au devenit parteneri şi se pot simţi jigniţi de veşnica lor pomenire în cântecele naţionale ale celorlalţi

„Deşteaptă-te, Române!”, în cele patru strofe (1, 2, 4, 11) care se intonează la evenimente oficiale, nu conţine referiri directe şi/sau explicite la niciun popor şi niciun eveniment istoric controversat nu poate fi identificat printre rânduri. Limbajul este patetic, înflăcărat… și atât. Un semnal de trezire valabil în orice moment istoric, cu invocarea marilor personalităţi istorice care ne-au dat un nume. În schimb, el devine „vulnerabil” în strofa a 11-a.

„Preoți, cu crucea-n frunte, căci oastea e creștină,
Deviza-i libertate și scopul ei preasfânt.
Murim mai bine-n luptă, cu glorie deplină,
Decât să fim sclavi iarăși pe vechiul nost’ pământ!”

Că au fost războaie, este o afirmaţie indubitabilă. Că românii au luat parte – de voie, de nevoie – la ele, este iarăşi un fapt evident. Că soldatul român, provenit din ţăran, a dus cu sine în război credinţa, că alături de el au luptat şi au murit preoți militari și că până mai ieri toate astea nu erau ceva rău sunt, de asemenea, lucruri de domeniul evidenţei. Şi totuşi…

Dacă vremurile ne-o cer, atunci de ce nu? Ne adaptăm. Schimbăm sau trecem sub tăcere.

Dar când vremurile trec – după obiceiul lor –, cu ce rămânem și al cui va fi imnul acela bine corectat?

Depinde de noi înșine dacă ne vom trata imnul ca pe o haină demodată cumpărată cândva din mall sau ca pe straiele fermecate ale lui Făt-Frumos , moştenite de la tătâne-su. Poate că par vechi şi ponosite, dar şi calul care te duce „ca vântul şi ca gândul”, pare, doar pare o mârţoagă răpciugoasă… pentru cine nu-i știe rostul.