Floare a toamnei prin excelenţă, cu miros dulce-amărui de pământ, rezistentă şi fermecătoare prin varietatea cromatică în nuanţe sobre, crizantema (ca şi sora ei mai mică, tufăneaua) mai este numită, la români, şi dumitriţă.
De ce? Pentru că altădată era singura floare care înfrunta toamna – acum pieţele sunt pline de flori de seră – şi era adusă ca omagiu la morminte, în ziua Sântului Dumitru, 26 octombrie, când se prăzuiesc strămoşii.
În mentalitatea populară, dumitriţele sau crizantemele sunt asociate liniştii, împăcării, iertării şi tristeţii. De altfel, se spune că este floarea destinată înmormântărilor.
Cum „moartea” simbolică a naturii este din ce în ce mai evidentă către finalul lui octombrie, odată cu apropierea sfârşitului de an – care la rândul lui „îmbătrâneşte” şi „moare” – sfinţii sfârşitului de an împrumută caracteristicile de senectute sobră ale vechiului zeu păgân – Anul – în trecerea lui de la tinereţe şi maturitate către vârsta reculegerii – bătrâneţea.
MOŞTENIRE CULTURALĂ 