Deşi azi duminica şi-a însuşit profilul de stăpână peste zilele săptămânii, celelalte zile pierzându-şi treptat sacralitatea de odinioară, în folclor există suficiente argumente pentru a ne întreba dacă nu cumva, înainte vreme, joia a avut rolul de zi sfântă mai mare peste toate, la intensitatea asumată azi de Sfânta Duminică.
„Arheologia” mitologică nu-i o sarcină simplă, „straturile” care s-au suprapus în timp – într-o parte a lumii de mare şi creativă intensitate mitică precum a ţara noastră – sunt dificil de separat şi „datat”. Dar nu imposibil. În general, se poate spune că rangul unei foste divinităţi se observă din numeroasele sale prezenţe în credinţele populare (care se pot recompune, ca un mozaic, pentru a ajunge să-i întrevezi „chipul” de altădată – fie el şi şters) şi din păstrarea unei dimensiuni mitologice majore, dar „răsturnate”. O veche divinitate importantă nu piere, ci devine, iar sacrul nou nu se aruncă la gunoi odată cu descoperirea de noi abordări ale trăirii în sfinţenie.
Lucrurile sunt valabile şi pentru Sfânta Joi. În credinţe, joia este considerată o zi cu noroc, iar cei născuţi sub ocrotirea ei sunt consideraţi oameni însemnaţi. Joia a rămas multă vreme o zi slobodă la nunţi şi logodne, unirea oamenilor cu Partea/Perechea ce le-a fost destinată fiind, de asemenea, de „competenţa” unei divinităţi care împărţea norocul.
Credinţele mai amintesc ceva esenţial. Joia era cândva oglindirea chipului soarelui în calendarul săptămânal. Ea se identifica, nici mai mult, nici mai puţin, cu lumina sfântă a astrului zilei. De asemenea, se spunea că Sfânta locuieşte la mijlocul cerului, la miazăzi (adică în locul, desemnat fizic, al maximei glorii solare, al apogeului puterii sale). Lucru deloc de neglijat, căci nu multe sunt zilele astfel onorate. De fapt, cândva, era doar una: Joia. Mai apoi, Duminica i-a „uzurpat” locul „bietei” sfinte păgâne. Dar nu definitiv. Nu s-a produs o preluare a puterii, ci o împărţirea a acesteia. Acum, credinţele consemnează că ambele sfinte stăpânesc în mijlocul cerului, sunt vecine. Joi a rămas să întruchipeze partea nefastă a luminii solare (arşiţa, forţa ucigătoare a luminii) – reflecţie a creştinismului intrat într-un conflict care nu trebuie absolutizat (Biserica având înțelepciunea de a prelua și continua firul Tradiției) cu vechile culte –, pe când Sfânta Duminică a devenit imaginea luminii blânde şi a căldurii rodnice.
De mai mare importanţă pentru reconstituirea vechii sărbători a săptămânii sunt, însă, tradiţiile şi obiceiurile populare de peste an.
Mai multe Joi sunt onorate ca entităţi sacre în perioada care cuprinde părţi ale Postului Mare şi săptămânile de după Paşte (în perioada precreştină intervalul având, cel mai probabil, legătură cu Soarele care îşi începea adevărata stăpânire de la echinocţiul de primăvară). Mai întâi de toate, cea mai cunoscută Joi a calendarului: Joimăriţa. Ea stă de pază în Săptămâna Patimilor, divinitate a lucrului casnic feminin, oprind definitiv şezătorile şi verificând „codaşele” torsului şi ţesutului. Se spune că Postul Mare e „al cânepii”: femeile o torc, o deapănă, o ţes, o brodează, ca să aibă cămaşă frumoasă de sărbători, la Paşte. Cine nu termină, e aprig pedepsită de Joimăriţă.
Nu întâmplător, aşa cum se va vedea, mai jos, Joile se ţin cu strictă nelucrare, ca să nu dea grindina şi foc în holde, să nu se strice semănăturile, mai ales de cânepă.
Pe lângă Joimăriţă, mai apar însă două cicluri de Joi, ţinute la mare cinste. Trei, zise şi Joile Nepomenite, care se înşiră astfel: În Săptămâna albă/a brânzei, în Săptămâna Luminată (cea de după Paşte) şi în cea de după Rusalii. Alte nouă, Joile Pomenite sau Oprite, încep să se serbeze după Paşte. Cifrele 3 şi 9 arată arhaicitatea credinţelor, iar ciclul de Joi Pomenite sau nu (ele se şi întrepătrund de-a lungul sărbătorilor) consemnează importanţa, altcândva deosebit de mare a zilei de Joi în calendar.
Joile erau, cu alte cuvinte, vechile Duminici: cu alte utilităţi şi o altă structură mitologică.
MOŞTENIRE CULTURALĂ 