Multe din sursele importante care au relatat confruntările dintre daci şi romani – marii adversari ai lumii antice europene –, au dispărut de-a lungul istoriei. De aceea, abordarea mai mult decât reverenţioasă a învingătorilor romani faţă de învinşi „barbari” de la Răsărit – transpusă în gesturi monumentale, istorice – nu va putea fi  lămurită pe deplin. Rămâne doar să ne întrebăm care au fost resorturile intime ale acestei glorificări voite a adversarului înfrânt: respectul faţă de o civilizaţie altfel, dar recunoscută ca de egală anvergură; uşurarea de a obţine o victorie muncită, dar infinit de preţioasă în faţa unui duşman care reprezenta o reală ameninţare; recunoştinţa (de altfel necaracteristică Romei) pentru salvarea economică a Imperiului în urma imenselor prăzilor de război capturate sau un motiv mai ascuns, dar într-atât de temeinic încât să justifice – aşa cum vom vedea – asemuirea dacilor cu zeii?

Mari pregătiri de război şi o pradă pe măsură

O idee despre importanţa şi mizele războaielor daco-romane ne-o oferă Dio Cassius, în deja celebrul citat din Istoria romană, LXVII 6:

„Cel mai însemnat război de atunci al romanilor a fost cel împotriva dacilor, asupra cărora în vremea aceea domnea Decebal, foarte priceput în planurile de război și iscusit în înfăptuirea lor… Era un bun luptător și se pricepea să folosească izbânda, dar și să iasă cu bine dintr-o înfrângere. Din această pricină a fost multă vreme un dușman de temut pentru romani.”

Era, evident, necesară o pregătire de dimensiuni epopeice. După ce a declarat război, pe 25 martie 101, Traian a plecat către teritoriul dac cu o armată de peste 100 000 de ostaşi. Se aştepta, cel mai probabil, la o rezistenţă îndârjită şi spera ca această desfăşurare de forţe să-i asigure o victorie cât mai facilă şi mai categorică. De fapt, nu şi-a subestimat nicio secundă adversarul, un Decebal iscusit, considerat, pe bună dreptate, un adversar de temut. La rândul său, regele dac a făcut intense pregătiri militare şi diplomatice. Conştient se inferioritatea numerică, el a optat pentru un plan realist şi prudent. Şi-a organizat apărarea în zona muntoasă (greu de străbătut, şi mai greu de luat în stăpânire), unde putea exploata avantajele terenului propriu şi sistemul de fortificaţii construit. De asemenea, regele dac a încheiat alianţe cu alţi adversari ai Imperiului. Graţie prestigiului său, dobândit prin victoriile împotriva predecesorului lui Traian, Domiţian, precum şi a relaţiilor pe care le întreţinuse cu nemurile vecine, Decebal a reuşit să formeze o coaliţie de triburi traco-dace din nord, rămase în afara stăpânirii sale, sarmaţi şi buri, alături de care a creat un plan de operaţiuni comun.

Deznodământul confruntărilor este cunoscut. Detaliile aparţin istoricilor. După calculele făcute în 1916 de istoricul J. Carpico, valoarea comorilor dacice prăduite de romani s-ar fi ridicat, la valoarea din 1916, la 536 milioane de lei aur şi 62 milioane de lei argint.

Triumful roman şi glorificarea „barbarilor”

Că victoria împotriva dacilor nu a fost nicidecum subestimată şi că Traian a ţinut să facă din ea un gest politic de autopromovare este evident. Însemnătatea acestui succes militar reiese, contabiliceşte, din cifre. Roma a celebrat triumful prin sărbători epocale, care au cumulat 123 de zile de jocuri şi petreceri.  Niciodată până atunci nu s-au sacrificat mai multe animale sălbatice pentru luptele în arenă, nici nu au luat parte la ele mai mulţi luptători: 10 000 de gladiatori şi 11 000 de fiare sălbatice. Ce se ascunde în spatele acestui laudatio faptic este însă mai important. Glorificându-se pe sine pentru o izbândă atât de măreaţă, Traian a recunoscut, totodată, voit, capacităţile adversarului învins. O plecăciune fair-play a învingătorului în faţa învinsului. Lucru rar pentru mentalitatea romană, neobişnuit pentru un sobru şi pragmatic conducător roman.

Columna şi Forumul – asocierea în eternitate cu dacii

Columna este un unicat în sine. Construită, ca şi Forumul, cu comorile luate din Dacia, ea este singulară în patrimoniul roman. Niciodată nu s-a mai închinat unui popor învins un monument. Nu mai vorbim despre dimensiunile acestuia, grija pentru detalii, „abaterile” semnificative de la  atitudinea romană faţă de barbarii învinşi. Monumentul a fost inaugurat la 12 mai d. Hr 113, după 7 ani de lucru, având o înălţime de 39,83 m şi fiind compusă din 17 tamburi de marmură suprapuşi, cu diametrul de 3,7 m. Pe fusul columnei a fost sculptată o bandă spiralică cu o lungime de 200 m, care conţine 155 scene şi peste 2500 de figuri.

Acurateţea detaliilor – vestimentaţia dacilor, steagurile de luptă, tehnicile de bătălie, construcţiile tipice, precum murus dacicus – trădează nu numai respect, ci şi dorinţa de a imortaliza civilizaţia la al cărui apus Roma a contribuit. Poate un regret mărturisit în piatră? Sigur, sunt redate vitejia, disciplina şi iscusinţa soldatului roman, dar şi – lucru de mirare pentru un monument al victoriei – curajul şi demnitatea dacilor, surprinzându-se chiar, cu o empatie deloc politizată, bocetul unui tată dac care-şi plânge fiul ucis în bătălie şi-şi şterge lacrimile, stângaci, cu un colţ al tunicii.

Pentru a rămâne veşnic asociat victoriei sale glorioase, Traian a ţinut ca cenuşa să-i fie aşezată într-o urnă de aur la baza Columnei, iar statuia lui de bronz să desăvârşească monumentul.

Nu este singurul care şi-a dorit ca posteritatea să-l ţină minte ca erou al războaielor daco-romane. Subofiţerul roman care l-a somat pe Decebal să se predea, Tiberiu Claudius Maximus, şi-a gândit din timpul vieţii gloria postumă. Pe piatra de mormânt şi-a inscripţionat în vorbe şi imagini izbânda, lespedea funerară reprezentându-l călare, cu suliţa în mână, năpustindu-se asupra lui Decebal. De altfel, găsirea regelui care ulterior şi-a luat viaţa i-a adus înaintarea la gradul de decurion.

Mai mult, cel mai mare şi mai costisitor For din Imperiul Roman (cu rol de piaţă publică, dar subsumând funcţiuni mult mai complexe: politice, religioase, de reprezentare), construit din ordinul lui Traian după războaiele dacice (106-112 d. Hr.) a fost ornat, pe latura sa frontală, cu monumentale statui de daci.

Acestea privegheau arcadele care ornau galeriile porticurilor şi a faţadei de la Basilica Ulpia. Numărul acestora (estimările vorbesc despre existenţa unui număr de statui situat între 75 şi 99 de piese), înălţimea lor (2,6-3,2 m), materialele nobile din care au fost sculptate (marmură albă şi porfir roşu, ultimul rezervat numai zeilor sau muritorilor asemuiţi divinităţii), precum şi atitudinea de nobleţe rezervată a „barbarilor” cuceriţi arată că, dincolo de adversitate, în mentalitatea vechilor romani (crearea statuilor de daci a continuat şi după Traian), dacii erau învinşii de prestigiu cu o nemeritată soartă.

La ora actuală, statuile sunt răspândite în toată lumea: din Italia în SUA şi din Cehia în Israel.

Mai multe detalii despre statui, pe statuidedaci.ro

Statuie de nobil dac din porfir, material destinat imortalizării zeilor şi muritorilor asimilaţi lor. statuidedaci.ro

Statuie de nobil dac, cu o înălţime originară de 3m. statuidedaci.ro

Vezi şi:

Geopolitica antică. Amestecul dacilor în treburile interne ale romanilor (I)

Geopolitica antică. Amestecul dacilor în treburile interne ale romanilor (II)