De multe ori, avem tendinţa de a judeca lumea străveche dintr-o perspectivă greşită şi contradictorie: fie atribuim locuitorilor de altădată ai Europei „năravuri” contemporane, fie îi considerăm construiţi din cu totul alt aluat decât noi. Istoria popoarelor vechi nu este însă un tablou – nemişcat şi lipsit de viaţă -, ci rezultatul unor frământări la fel de actuale azi, ca întotdeauna. Relaţionările dintre neamuri sunt complicate, influenţele reciproce sunt numeroase, conexiunile evenimentelor sunt mai multe decât ne imaginăm. Astfel că naşterea poporului român este o poveste în mai multe episoade, presărate uneori cu întâmplări neaşteptate.
După moartea lui Burebista, în 44 î. Hr., Regatul dac nu şi-a putut menţine frontierele şi nici organizarea anterioare, iar conducerea centralizată a marelui stat nu a rezistat dincolo de stingerea făuritorului său. Statul s-a împărţit în regate mai mici, conduse de căpetenii locale; cinci este numărul lor, reţinut de Strabon, pe vremea împăratului Augustus. Cu toate acestea, s-au menţinut nu numai apărarea îndârjită a pământului get, ci şi politica de a încerca influenţarea conflictelor interne romane în propriul avantaj.
La Roma, uciderea lui Cezar a dus la declanşarea de noi conflicte interne. Principalii complotişti – Brutus şi Cassius – au părăsit Peninsula şi s-au îndreptat, ca şi Pompei altădată, către est, controlând (nu numai) militar răsăritul Imperiului. La Roma, Octavian, Antoniu şi Lepidus au format al doilea triumvirat.
Conducătorul unui regat din Câmpia Română, Coson, a intrat în legătură cu Brutus, în anul 42 î. Hr., oferindu-i ostaşi împotria lui Octavian, în schimbul unor mari sume de bani. Bătălia de la Filippi (Grecia de azi), care a urmat, a consemnat însă înfrângerea lui Brutus.
În conflictul izbucnit apoi între doi dintre triumviri – Octavian şi Antoniu (Lepidus fiind repede înlăturat) – regăsim un alt rege dac, pe Dicomes, care se pare că şi-ar fi avut reşedinţa regală tot în Câmpia munteană, care l-a susţinut – din nou ghinionist – pe Antoniu. Această preferinţă nu a fost însă întâmplătoare, Octavian intenţionând să pună în aplicare planul lui Cezar de supunere a Daciei. Situaţia nu era fericită, presiunea romană se accentuase la frontiera dunăreană, iar atacurile dacilor asupra graniţelor erau la rândul lor frecvente.
Dicomes i-a promis lui Antoniu că-l va ajuta cu o armată numeroasă; în momentul bătăliei de la Actium, teama de o posibilă năvălire a dacilor în Roma era foarte mare, zvonurile despre acest plan fiind consemnate de Horaţiu:
„Oricine îmi iese în cale, scrie poetul într-una dintre satire, mă întreabă: «Hei, bunule (tu trebuie să ştii, pentru că eşti mai aproape de zei), ce se mai aude despre daci?».
Dar în ziua de 2 septembrie a anului 31 î. Hr., ziua decisivă a bătăliei de la Actium, soarta va fi de partea lui Octavian. După victorie, acesta instaurează la Roma pacea mult râvnită, pax romana, îşi ia titlul de Augustus, conferit de către Senat, şi devine princeps, preluând o parte din funcţiunile acestuia şi altele lăsându-le a funcţiona numai de formă. Nu întreprinde însă nimic în privinţa cuceririi Daciei, deşi dacii nu arată vreo urmă de supunere, continuând permanent atacurile în zona Dobrogei şi invaziile în sudul Dunării.
De altfel, poetul Ovidiu, exilat de Octavian Augustus la Tomis (Constanţa), relatează în poemele sale numeroasele incursiuni ale dacilor în teritoriile romane şi cucerirea de către geţi şi aliaţii lor a cetăţilor Aegysus (Tulcea) şi Troesmis (Turcoaia).
Vezi şi:
„Geopolitica” antică. Amestecul dacilor în „treburile interne” ale romanilor (I)
MOŞTENIRE CULTURALĂ 