De multe ori, avem tendinţa de a judeca lumea străveche dintr-o perspectivă greşită şi contradictorie: fie atribuim locuitorilor de altădată ai Europei „năravuri” contemporane, fie îi considerăm construiţi din cu totul alt aluat decât noi. Istoria popoarelor vechi nu este însă un tablou – nemişcat şi lipsit de viaţă -, ci rezultatul unor frământări la fel de actuale azi, ca întotdeauna. Relaţionările dintre neamuri sunt complicate, influenţele reciproce sunt numeroase, conexiunile evenimentelor sunt mai multe decât ne imaginăm. Astfel că naşterea poporului român este o poveste în mai multe episoade, presărate uneori cu întâmplări neaşteptate.
Începutul domniei lui Burebista (anul 80 î. Hr.) a însemnat un nou început şi pentru teritoriile locuite de daci. Unificarea triburilor geto-dace, prin metode şi paşnice, şi (uneori) militare, a condus la realizarea Regatului centralizat dac, la înflorirea cetăţilor de tip dava, la crearea unui sistem de legi comune, la o organizare militară superioară şi la o abordare curajoasă şi pragmatică a „politicii externe”.
Astfel, întinderea teritoriului Regatului dac până în proximitatea frontierelor romane a făcut ca cei doi mari adversari ai lumii vechi – Roma şi Dacia – să nu se mai poată ignora.
Din anul 60 î. Hr., când a început conducerea triumviratului Cezar, Pompei, Crassus, Roma şi-a recăpătat stabilitatea internă şi a cucerit vaste teritorii, în luptele cu galii şi alte populaţii.
În urma morţii lui Crassus (în 53 î. Hr.) însă triumviratul s-a dizolvat, iar Cezar şi Pompei au început să-şi dispute puterea şi teritoriile stăpânite. În 49 î. Hr., în ianuarie, când Cezar a trecut Rubiconul (rostind celebrele vorbe: „zarurile au fost aruncate”) şi a pornit către Roma, Pompei a trebuit să se retragă în Peninsula Balcanică, pentru că nu dispunea de suficiente forţe în Peninsula Italică. La scurtă vreme, Cezar a traversat Marea Adriatică, îndreptându-se către regiunea în care adversarul său îşi concentrase forţele.
Prima luptă care i-a opus pe cei doi adversari a fost în anul 48 î. Hr., la Durres (actualmente în Albania), Pompei ieşind învingător.
Burebista, care nu putea să nu urmărească teatrul confruntărilor, din vecinătatea Regatului său, a căutat să tragă foloase din acest război civil. Ca de altfel şi alte căpetenii regionale care s-au aliat, după victorie, cu Pompei. Burebista a decis să ofere sprijinul său armat aceluiaşi Pompei, nu numai pentru că părea că sorţii îl favorizau, ci şi pentru că, se pare, i-ar fi promis regelui dac că Roma nu-i va ataca teritoriul. Condiţiile alianţei au fost „negociate” şi perfectate în vara anului 48 î. Hr., de către trimisul şi consilierul regelui dac, Acornion, şi Pompei.
Dar intervenţia aliaţilor daci nu a mai avut loc, din pricina deznodământului rapid al războiului, la 9 august, Cezar reuşind să-şi înfrângă adversarul în bătălia decisivă de la Farsala (Grecia de azi).
Din pricina acestei alianţe dintre Burebista şi Pompei, zdrobirea Daciei a devenit, pentru învingătorul Cezar, o prioritate. În acest scop, în anul 45 î. Hr., divizii militare într-un număr impresionant au fost concentrate în Macedonia (16 legiuni şi 10 mii călăreţi). Pregătiri de război a făcut, de asemenea, şi Burebista. Cu toate acestea, la începutul lui martie, înainte de plecarea în Macedonia, Cezar a fost ucis de către complotişti în Senat şi cam tot în aceeaşi perioadă a fost înlăturat şi Burebista.
Astfel, războiul cu Dacia nu a avut loc. Va fi doar o amânare a conflictului inevitabil.
MOŞTENIRE CULTURALĂ 