„A da ortul popii = a muri” este numai una dintre numeroasele expresii care se referă eufemistic (fără a o numi) la moarte. În patrimoniul unităţilor frazeologice (al expresiilor) românesc întâlnim o mare bogăţie a zicerilor de acest gen, mai noi: „a da în primire”, „a da colţul” sau mai vechi: „a se duce la Domnul”, „a-i suna ceasul”, „a se duce pe lumea ailaltă” etc.

În expresia amintită, moartea, nenumită, este desemnată printr-o parte a ritualului funerar. Ca figură de stil, ar fi o sinecdocă, adică numirea Marii Treceri printr-un singur element de ritual, dar foarte semnificativ, şi anume punerea în mâna celui decedat a unui bănuţ cu care să plătească „vama” la trecerea pe lumea cealaltă.

Valoarea ortului, din argint, nu era foarte mare, ci reprezenta a patra parte dintr-un leu vechi. De altfel, acest lucru se vede şi din expresia: „tot doi bani şi-un ort”, care se referă la ceva „nesemnificativ, neimportant”. Valoarea lui nu era deci nominală (legată de puterea de cumpărare), ci esenţial simbolică, permiţând mortului să-şi plătească trecerea pe cealaltă lume.

Dar expresia reţine că nu e vorba de ortul mortului, ci de ortul popii. În trecut acest bănuţ de argint, numit ort, era şi plata simbolică pentru preotul care se îngrijea de slujba de înmormântare, adică a aceluia care însoţea, prin rit, drumul celui plecat pe drumul fără întoarcere. Astfel, călătorul care trebuia să plătească vama şi preotul, cel care îi slujea la căpătâi şi care se ruga pentru ca sufletul acestuia să-şi găsească drumul „în loc cu verdeaţă, în loc luminat”, erau simbolic legaţi prin existenţa ortului. „Ghidul” –  „popa” – şi călătorul străbăteau împreună, în cheie simbolică, acelaşi drum.

monede dacice
Monede dacice, sec. II-I, Mireşul Mare. mostenireculturala.com

Şi poate că nu întâmplător, pentru că, în riturile de înmormântare – care sunt cele mai conservatoare, cele mai rezistente la schimbare – străvechi, precreştine, există întotdeauna un mediator între cele două lumi, un ghid al sufletului care-i uşurează mortului „învăţarea” rosturilor „lumii fără dor” şi-l călăuzeşte „în dealul cu jocul şi-n câmpul cu bujorul”.