Discret dar nu foarte, ca într-un cifru uşor de descifrat pentru un ochi cunoscător, în cărţile unor mari scriitori români apar portretizaţi alţi scriitori contemporani. Aceste potrete schiţate suficient de bine pentru a recunoaşte personajele, dar şi suficient de vag pentru a nu deveni transparente ascund rivalităţi sau admiraţie. Să vedem câteva dintre ele.
Poate cel mai cunoscut astfel de exemplu de roman rămâne „Cel mai iubit dintre pământeni”, de Marin Preda, instantaneu detaliat al „obsedantului” deceniu de sovietizare, care descrie ferocitatea instalării dictaturii proletariatului: judecăţile populare ale studenţilor „chiaburi”, care sunt linşaţi public în procese ad-hoc din cadrul facultăţilor, aruncarea intelectualilor la munca de jos sau în puşcării, răsturnarea ierarhiilor valorice, înlocuirea libertăţii de gândire cu sloganurile îndoctrinante etc. În lumea pe dos a cenzurii şi a nivelării cu orice preţ în numele realizării unei societăţi mai bune, Lucian Blaga – nenumit ca atare – profesor universitar, este scos de la catedră pentru că nu a acceptat să amestece filozofia cu noile directive politice.
Un alt exemplu, mai senin şi mai îndepărtat în timp, îl reprezintă „La Medeleni”, de Ionel Teodoreanu. Aici, sub chipul îndrumătorului primilor paşi în scriitură ale personajului Dănuţ Deleanu, apare Garabet Ibrăileanu. Paginile care-i sunt dedicate de Ionel Teodoreanu sunt un omagiu, ca de la discipol la profesor, nu lipsite de duioşie, dar nici de veridicitate. Singur ca un pustnic, mereu înconjurat de cărţi ca turistul de porumbei în piaţa San Marco, insomniac, temător de virusuri, truditor neobosit al revistei pe care o scoate pe propria-i socoteală, generos şi cu un umor blând autoironic, autorul „Adelei” este şi simpatic, şi tragic, ca un Don Quijote al literaturii.
Poate mai puţin cunoscută este apariţia lui Camil Petrescu în romanul mitic al lui Mircea Eliade – „Nopţi de Sânziene”. Aici, el se iveşte sub chipul lui Ciru Partenie (C.P.), scriitor la modă, orgolios şi conştient de propria-i valoare, care se lasă cu îngăduinţă admirat. Are geniu şi profunzime, dar mai ales intuiţia necesităţii unui nou tip de scriitură, crezând că trebuie „redescoperită naraţiunea mitică”, pe care încearcă să o actualizeze prin piesa de teatru „Priveghiul”.
În fine, cu un umor pamfletar în care se ascunde declaraţia tânărului Nicolae Steinhardt de luare în răspăr a literaturii contemporane, autorul îi dedică (printre alţii) în cartea parodică „În genul… tinerilor” un pamflet lui Mircea Eliade. Acesta este ironizat pentru exotismul ostentativ al cărţilor sale. Iată un pasaj relevant: „Viu rătăcitor şi gol, mâncat de un blestem cosmic, fără căpătâi, ruşinat. Ei m-au uitat, drumul înapoi spre India nu-l mai pot face din lipsă de biştari (cum se spune la Calcutta, în cartierul de nord-west al oraşului, cartier dramatic, paradoxal). Ce voi face? Mă invadează o nelinişte medo-persică, mă îndeamnă să aprind candela dezamăgirii şi să încep non-viaţa; valurile sunt aproape, mai departe se disting havuzurile oraşului, e uşor să-mi pierd virginitatea acvatică în apa-mumă. Dacă însă am ajuns de acum aici, vreau să ajung la mal ca să nu se rostească despre mine un vechi proverb înţelept al Indiei, care revelează caracterul ei organicistic şi haotic: „L-amallunag itac taceni as” (adică, s-a înecat ca ţiganul la mal).”
MOŞTENIRE CULTURALĂ 