Chiar dacă dubla alegere a domnitorului Alexandru Ioan Cuza a condus la unirea a numai două dintre provinciile istorice românești, Moldova și Țara Românească, aceasta – ca și cea a Marelui Mihai Vodă, devenită un reper – a reprezentat o temelie a viitoarei Mari Uniri împlinite cu sânge în 1918. Nu degeaba Patriarhul Daniel a numit Unirea Principatelor și „Unirea de bază”. Ea a a dat chip speranţei tuturor românilor – basarabeni, bucovineni şi transilvăneni – că unitatea mult dorită se poate realiza.
Cazul Transilvaniei este elocvent. Pe când în Principatele Unite ale Valahiei și Moldovei se năștea prima Constituție – în care se proclama suveranitatea națională –, iar Cuza Vodă, figura istorică a Unirii, abdicase, în Transilvania ecourile marelui eveniment împlinit de frații români de peste munți nu se stinseseră.
Impulsul de a continua lupta cu egală tărie, chiar după înfrângerea revoluției pașoptiste, a venit tocmai dintr-un gest menit a înfrânge pentru totdeauna speranța idealului reunirii. În 1867, se semnează pactul dualist austro-ungar, prin care a luat naștere dubla monarhie. Imperiul austriac, sleit de războaie și de pierderea unor teritorii, face o concesie maghiarilor încorporați sub stăpânirea sa și acceptă să împartă puterea între două entități statale (nu perfect egale ca putere), cu două centre: la Viena și Pesta. Căpătând o mai mare vizibilitate, maghiarii își pierd însă autonomia de care se bucurau, Ungaria nemaiconstituind o entitate statală de sine stătătoare. Împăratul Austriei devenea şi rege al Ungariei.
Maghiarii au preferat totuşi acest statut, în favoarea întreprinderii unor acţiuni masive de maghiarizare a etniilor din cuprinsul imperiului (sârbi, croaţi, sloveni şi români). Etapizat, dar cu perseverenţă, drepturile românilor din Transilvania se restrâng, vizându-se încorporarea sa cu forţa la Ungaria şi eliminarea statutului de principat autonom pe care l-a avut acest spaţiu de sute de ani, aşa după cum însuşi împăratul Austriei arăta în 1790 „Transilvania este un principat de sine stătător si neatârnat de altă ţară, conducându-se după Constituţia şi legile lui”.
Că monarhia duală a însemnat cu osebire eliminarea conștiinței naţionale a celor de o altă etnie şi mai ales a românilor transilvăneni ne-o arată istoricul maghiar Hanak Peter, care scrie că: „cea mai caracteristică trăsătură a dualismului a fost sistemul special de asuprire naţională, împărţirea dominaţiei asupra naţiunilor între clasele dominante austro-germane şi ungare”.
Pe acest fond al abuzurilor maghiare, împlinirea unei năzuinţe istorice pentru fraţii din Regat – aceea a Unirii – a reprezentat pentru transilvăneni speranţa eliberării de sub dominaţia maghiară şi garanţia că visul unirii politice este posibil pentru toţi românii. Prezenţa pe hartă a statului naţional român a stârnit în Transilvania un entuziasm mai mare poate decât în Principate. Era un semn al ceasului istoric care se apropia. Mai apoi, cucerirea independenţei de stat a României, în urma războiului din 1877-1878 a însemnat pentru românii transilvăneni (basarabeni şi bucovineni) garanţia împlinirii propriei lor cauze, a propriului lor viitor.
Să-l lăsăm pe contele Stefan Bethlen să exprime această stare de spirit, cu propriile-i cuvinte, în parlamentul ungar: „Este inimaginabilă influenţa spirituală exercitată de existenţa statului român independent asupra sufletelor româneşti. […] Ei urmăresc ca teritoriul locuit de ei sa poată fi unit într-un moment favorabil de regatul român.” Profetice cuvinte!
MOŞTENIRE CULTURALĂ 