Cele două sărbători au o abordare diferită asupra dragostei, e clar. Ce le desparte? Istoria lor complicată – cu diverse suprapuneri -, spațiul în care au evoluat și două viziuni aparte despre lume și viață.

Dacă Sfântului Valentin s-a specializat pe un singur aspect – acela al dragostei erotice –, în cazul Dragobetelui avem o mulțime de semnificații îmbinate: practici legate renașterea naturii, respectarea normelor comunitare privind împrietenirea și căsătoria tinerilor, gesturi inaugurale la schimbarea anotimpului, legarea de prietenii între tinerii comunității, urmele unor străvechi zeități mitice – „patronul” dragostei,  Dragobetele, dar și Baba Dochia, Mumă de origine lunară, care apare în legende fiind ca mama sau partenera Dragobetelui.

Ce le apropie? Numai originea lor străveche, legată de observarea și respectarea ritmurilor naturale. Sărbătoarea coincidea cu primele semne ale primăverii, cu reîntoarcerea timpului blând şi începerea construirii de cuiburi de către păsări, toate aliniate perfect  cu (re)apariţia fiorilor dragostei şi legarea perechilor.

Valentinul dragostei erotice

Urme antice?

S-a vorbit mult despre o origine antică a Valentinului, dar urmele sunt vagi și transformările multiple.  Originea Sf. Valentin a fost apropiată de diverse sărbători romane celebrate în perioada 15-17 februarie – Lupercalia, Quirinalia/Stultorum feriae (Festivitățile/sărbătorile proștilor/nebunilor).

Cum luna februarie a fost, cândva, ultima a anului, iar anul „se năştea” din nou, odată cu primăvara, la 1 martie, finalul ei presupunea împlinirea unor ritualuri și practici care vizau intrarea cu bine în noul an: fertilitatea, bogăția, prosperitatea… începuturile de bun-augur.

De asemenea, la cei vechi exista o credință că perioada de la jumătatea lunii februarie până la finalul lunii este cea mai favorabilă procreației. La romani, pe 15 februarie se desfășura Lupercalia, iar în 15-17 februarie Stultorum feriae (Festivitățile/sărbătorile proștilor), ambele având rostul ca, prin producerea practicilor corespunzătoare, și mai ales prin lovirea femeilor cu fâșii din piele numite februa, să asigure fecunditatea viitoare a pământului şi a tuturor vieţuitoarelor lui – oameni şi animale.

Foarte posibil ca acest obicei să fie pus în legătură cu sezonul de împerechere a lupului, personaj mitic al romanilor deloc neimportant pentru sărbătoarea de care discutăm. În centrul atenției erau:

• Lupercus o străveche divinitate protectoare a turmelor (printr-o uniune a contrariilor care adesea se întâlnește în gândirea mitică, el devenind zeitatea care putea trimite lupii asupra turmei sau să-i rețină de la atacuri),
• Luperca, zeița protectoare a peșterii Lupercal, de la poalele Palatinului, unde lupoaica i-a alăptat pe Romulus și Remus
• Lupercii, performatorii ritualului, acoperiți, peste corpul gol, cu piei de lup, care atingeau cu fâşii din piele femeile, pentru a avea copii mulţi şi sănătoşi.

Astfel, Lupercalia poate fi, pe scurt, numită o sărbătoare a lupului, animal atribuit lui Marte (ce patrona luna ce avea să înceapă), asociat luminii, soarelui și focului. La care se poate adăuga ideea că în cultul lupului s-au asociat rituri care țineau de un desfrâu sacru, „controlat”, în care bărbații goi contaminau cu fertilitate, prin atingere, femeile.

Cât despre Stultorum feriae – despre care nu se știu foarte multe – se poate aminti că era sărbătoarea celor care rataseră festivitățile anterioare – ale Lupercaliei –, și ea avea un ceremonial probabil asemănător bâlciurilor populare.

Astfel, cele două sărbători contopite, peste care ulterior s-a suprapus gustul Evului mediu occidental pentru petreceri populare și festivaluri curtenești, s-au continuat în tradiția carnavalurilor.

Valentinus schimbă scenariul antic şi… se creştinează

Din timpul magic se face un pas către timpul istoric. Legenda sfântului are un aer artificial, creată special pentru a explica mai bine rădăcinile „drăgăstoase” ale sărbătorii. Se spune că, la 200 de ani de la naşterea lui Iisus, la Roma domnea un vânt războinic. Cetatea, angajată în campanii de extindere, avea nevoie de toţi bărbaţii capabili de luptă. Dar, lipsiţi de entuziasm vitejesc, aceştia preferau să stea acasă, lângă soţii şi iubite. De aceea, împăratul a decis anularea tuturor ceremoniilor de nuntă. În ciuda ordinului imperial, căsătorii se făceau. Ele erau oficiate în taină de preotul Valentinus, singurul care a îndrăznit să-şi înfrunte împăratul. El a fost întemniţat şi decapitat pe 14 februarie, în ajunul sărbătorii Lupercalia.

O altă variantă, care îl face pe Valentinus creştin, arată că acesta căsătorea cuplurile care îmbrăţişaseră noua religie a mântuirii. Tot în secret, pentru că Roma se închina încă vechilor idoli şi serba sărbătorile păgâne. Scenariul morţii este acelaşi, dar el devine sfânt, pentru că a nesocotit un ordin imperial care viza stoparea extinderii creştinismului şi a fost decapitat pentru credinţă.

Bileţelele de dragoste ale medievalului occidental

În sărbătoarea Valentinului, în Occident, aceste lucruri – ritualurile de fertilitate, „lumea pe dos” și „liberă” a carnavalului, în care interdicţiile de peste an erau abolite, şterse, şi toate dorinţele se puteau împlini, la adăpostul sărbătorii – s-au suprapus, dând naștere, alături de legenda Sfântului patron al dragostei, unui profil aparte al celebrării. Aici intervine şi un carpe diem nepăsător, în care dragostea liber consimțită primează.

 

 

 

În Occident, în stilul tipic curtenesc, ceva mai dedat dragostei, sărbătoarea a devenit o zi a iubirii cu norme fluide. La balurile – de curte sau populare – ale Evului Mediu se organiza loteria dragostei. Perechile de îndrăgostiţi erau trase la sorţi, dar hazardul făcea întotdeauna ca biletele să-i unească tocmai pe cei care se iubeau în taină şi voiau să-şi declare deschis amorul. Fetele îşi prindeau de mâneca rochiilor numele cavalerului sortit şi-l păstrau astfel pe toată perioada festivităţilor.

O poezie a lui Charles d’Orléans, nobil poet francez, ne-a lăsat o interesantă mărturie despre trăirea Zilei îndrăgostiţilor în Evul mediu:

„Acum de Sfântul Valentin
Toţi sorţilor perechea-şi cer,
Eu să rămân amor stingher,
Părtaş să nu-ţi fiu la festin?”

Cei care nu ştiau dacă sunt sau nu iubiţi trimiteau fetelor bilete de dragoste frumos împodobite sau poezii, semnându-se cu numele generic de Valentin. Pentru acest obicei, legenda vrea să găsească o explicaţie tot într-un gest al lui Valentinus. El însuşi ar fi trimis fiicei paznicului închisorii, de care se îndrăgostise, un bileţel, în ziua morţii, semnat: „al tău, Valentin”.

Vezi şi: Sfântul Valentin versus Dragobete (II)