Cele două sărbători au o abordare diferită asupra dragostei, e clar. Ce le desparte? Istoria lor complicată – cu diverse suprapuneri -, spațiul în care au evoluat și două viziuni aparte despre lume și viață.

Dacă Sfântului Valentin s-a specializat pe un singur aspect – acela al dragostei erotice –, în cazul Dragobetelui avem o mulțime de semnificații îmbinate: practici legate renașterea naturii, respectarea normelor comunitare privind împrietenirea și căsătoria tinerilor, gesturi inaugurale la schimbarea anotimpului, legarea de prietenii între tinerii comunității, urmele unor străvechi zeități mitice – „patronul” dragostei,  Dragobetele, dar și Baba Dochia, Mumă de origine lunară, care apare în legende fiind ca mama sau partenera Dragobetelui.

Ce le apropie? Numai originea lor străveche, legată de observarea și respectarea ritmurilor naturale. Sărbătoarea coincidea cu primele semne ale primăverii, cu reîntoarcerea timpului blând şi începerea construirii de cuiburi de către păsări, toate aliniate perfect  cu (re)apariţia fiorilor dragostei şi legarea perechilor.

Dragobetele, zeitatea mitică a Dragostei

Așa cum s-a spus, Dragobete nu are numai o singură fațetă. Multiplele lui „funcții” se evidențiază din numele diverse sub care apare în tradiția populară.

„Logodnicul păsărilor”

Dragobetele se evidențiază ca o străveche divinitate mitică, de ziua lui celebrându-se, în primul rând, constituirea perechilor de păsări. El ar fi putut fi inițial o divinitate protectoare a păsărilor care cuibăresc și animalelor care îşi găsesc pereche. Explicații folclorice spun limpede acest lucru: „Se ține pentru că au și păsările o zi a lor”.

Se crede că, în această zi, care poate fi 24, 26 sau 28 februarie, își găsesc pereche chiar și păsările rămase singure peste an. Dacă însă vreo pasăre nu-și caută/nu-și găsește perechea de Dragobete, nici că se mai împerechează și umblă ciripind din loc în loc până moare.

Dragobete, protectorul Perechii

Pornind de la cuibărirea păsărilor, îndemn și model al naturii pentru viața oamenilor, s-a produs o extensie a semnificaţiei sărbătorii către viața de cuplu. Zeitatea capătă rolul unui protector al vieții în doi, și în această latură a sa este foarte strict, având parcă oroare de numărul impar.

Dragobetele răsplătește pe măsură vieţuitoarele care îi respectă ziua, adică cele care se drăgostesc și se veselesc.  Astfel, este de ajuns ca o femeie să atingă cu mâna un bărbat sau să-l calce pe picior ca să fie iubită tot anul. Iar dacă tinerii și tinerele petrec împreună vor fi îndrăgostiți, la fel, până anul următor.

Dacă însă cineva îi nesocotește sărbătoarea și nu urmează cursul și rostul firii, al iubirii, Dragobetele îl pedepsește exemplar. Ca și păsările care nu-și află perechea, și oamenii sunt supuși, inevitabil, aceleiaşi sorţi. Dacă o femeie nu ține Dragobetele, poate rămâne văduvă, se spune. Într-o variantă mai blândă, cei care nu ţin această zi sunt sancţionaţi doar prin aceea că, peste vară, nicio pasăre nu va face ouă în bătătură.

 

„Dragobetele sărută fetele”

Participarea la sărbătoare însemna asumarea iubirii şi veseliei generale. Fetele și tinerii trebuiau să petreacă împreună, să râdă şi să facă jocuri. Băieţii şi fetele aveau grijă să glumească şi să se veselească în această zi – de exemplu, ieşind afară, la câmp, şi jucând hora –, să respecte sărbătoarea pentru a fi îndrăgostiți tot anul.

De asemenea, în folclor este consemnat un frumos obicei, acela al zburătoririi fetelor. Este vorba despre o alergare rituală, care se încheie cu îmbrățișatul, învârtitul și sărutatul drăguțelor, în timp de Dragobeții – flăcăii satului – strigau: „Dragobetele sărută fetele!”

„Cap de primăvară”

Dragobetele se ține pentru asigurarea unui început de primăvară și de an fast, roditor, fecund. Există obiceiuri inaugurale, care vizează obținerea şi menţinerea norocului, veseliei și prosperității pe parcursul anului.

În afară de veselia rituală, și alte gesturi de scenariu tradițional amintesc de ritul începuturilor.

Se culeg primele urzici, se iese afară, în natură, pe câmpuri sau păduri. Actanții rămân, primordial, tot tinerii satului. Dacă e vremea frumoasă, tinerii merg la pădure, hăulind şi chiuind pentru a culege primele flori de primăvară.

În gospodărie, se scutură, se așază, se deretică prin casă, ca să fie primenită pentru noul anotimp și ca să vină binele și averea la casă.

De asemenea, se menționează că tot ce începe în această zi va fi cu noroc și izbândă.

Însurățirea

Sărbătoarea căreia i se asocia dragostea ce face să însuflețească pământul era una a iubirii universale.

Astfel, momentul este unul bun și pentru legarea de jurăminte de prietenie. Feciorii și fetele aveau obiceiul de a se înfrăți sau „însurăți”, se îmbrățișau, își jurau că nu se vor supăra sau minți și că se vor ajuta la nevoie toată viața.

Fiul Babei Dochia

Datorită proximităţii unui alt „timp tare” al sărbătorilor de primăvară, Dragobetele face parte și din scenografia ritualurilor de început de martie, dedicate unei străvechi zeități feminine. Marea zeiță apare în luna martie în ipostaza de bătrână, purtând în folclor numele de Baba Dochia (de origine creștină) ori Baba Marta (de la luna pe care o patronează).

Dragobetele este câteodată amintit ca fiu al divinității (a cărui soție este tânăra trimisă de Babă după căpșuni în plină iarnă), dar și ca slujitor, soț sau iubit al Dochiei.

Astfel se explică interdicțiile menținute în tradiția populară cu privire la a nu supăra femeile („Nu te cerți cu soția sau o altă femeie că îți merge rău”) sau faptul că, se spune, Dragobetele se ține pentru trai bun în familie.

De asemenea, îndemnul de a intra în contact cu femeile se poate – în această cheie – interpreta ca unul adresat bărbaților, ca promisiune a fecundității viitoare, asigurându-se astfel un transfer magic de forțe faste.

Vezi şi: Sfântul Valentin versus Dragobete (I)