Între Paşte şi Rusalii, Ielele şi Căluşarii dansează un dans al armoniilor cosmice contrare. Castă feminină mitică şi confrerie de iniţiaţi, cele două tabere „se înfruntă” relevându-şi asemănările şi îşi îmbină puterile doar pentru a-şi defini mai limpede trăsăturile diferenţiatoare.
Ielele, cunoscute sub atâtea alte nume (Frumoasele, Blândele, Mândrele, Şoimanele, Vântoasele) care le arată puterile, ascunzându-le tainele, sunt zâne care se manifestă în forţă deplină în perioada mai-iunie, între Paşte şi Rusalii ori până la Sfântul Ion de vară. Tot acum performează şi ceata Căluşului, cu etape similare şi obiective contrare, dezvăluind, în spatele unui pretins „război”, o complicitate cosmică a opoziţiilor.
Ielele apar în cete de 3, 7, 9 sau 12 (cel mai adesea însă în număr impar) şi – neasemuit de frumoase, cu părul lung şi despletit – ele joacă goale ori în veşminte translucide, prin văzduh, poiene neumblate, răspântii şi margini de apă, noaptea, pe lună. La picioare poartă clopoţei, care răsună în văzduh, ca un semnal de atenţionare pentru muritorii prea cutezători. Şi pe bună dreptate! Pentru că cine calcă în urma lor, se aude strigat şi răspunde ori doarme noaptea în afara cercului protector al aşezării umane este pedepsit: este schilodit („luat de Iele”), strâmbat, amuţit ori moare.
Cine să se aventureze, deci, să le înfrunte, când simpla greşeală sau slăbiciunea omenească este atât de aspru pedepsită? Singurii sunt Căluşarii, pentru că numai ei, pandantul uman al Ielelor, cunosc regulile apropierii de zâne şi pot, în urma unor pregătiri îndelungi, transcende graniţele dintre lumi.
Ei, alături de Iele, închipuie o parte a unui ritual cosmic în care două lumi se apropie, oficiat din cele două lumi, una către alta, în mod contrar şi totodată complementar.
Să urmărim mai întâi traseul asemănărilor. Căluşarii se adună în ceată impară cu o săptămână înainte de Rusalii, punctul de culme al manifestărilor Şoimanelor. Ridică şi îngroapă steagul confreriei la loc secret, în locurile peste care Ielele-s stăpâne (departe de sat, lângă ape, în poiene şi răscruci). Figurile repetate, „povestea” transpusă prin dans, gesturile ritualice sunt executate sub jurământ pe steag, jurământ pe care niciodată nu-l dezvăluie. Dansează la rândul lor, în cerc mut, cu patimă, şi performează mişcări asemănătoare zborului prin aer. Îşi poartă şi ei clopoţeii la picioare, ca pandant şi contrapondere la clinchetul de Iele.
Să trecem pe tărâmul deosebirilor. Dacă zânele dansează o horă sub vraja Lunii, Căluşarii se definesc drept copii ai Soarelui. Momentul diurn este specific Căluşarilor, aşa cum noaptea închipuie destinul Ielelor. Cetaşii nu joacă înainte de răsăritul soarelui şi după apusul lui, precum Ielele nu apar niciodată ziua-n amiaza mare. Iar dacă hora Ielelor îmbolnăveşte, dansul Căluşului vindecă. Pe cei „luaţi de Iele”, dar şi chinuiţi de alte boli. În ajutor le vin şi ierburile cele trebuincioase (usturoi, leuştean, grâu, pelin). În plus, locul de derulare a dansului este diferit. Căluşarii nu joacă în Natură, precum divinităţile feminine, ci în sat, în aşezarea umană, în casele şi curţile gospodarilor. Fiecare cu domiciliul său!
Acest joc al opoziţiilor şi coincidenţelor, în acest moment specific al anului, ascunde aspiraţia unui principiu către altul.
Lumină nu poate fi fără întuneric, creaţie nu poate exista fără unirea arhetipurilor feminin şi masculin. Ele se atrag prin diferenţe, din deosebiri se naşte fascinaţia. Unul este complementul care necesită celuilalt.
De ce la acest prag nu întâmplător de an? Pentru că acum suntem în plină culme a puterii solare, de la care începe treptatul declin. Este un schimb de ştafetă cosmică între dominaţia luminii, din timpul cald, şi stăpânirea nocturnă, din anotimpurile reci. „Bătălia” celor două tabere nu este un război de supremaţie, ci un rit de trecere sărbătorit cu fast.
MOŞTENIRE CULTURALĂ 