Deşi nu reprezintă cea mai veche operaţie din lume, capul uman de la Livezile, judeţul Alba, prezintă interes din mai multe motive.

În primul rând, este printre cele mai vechi cranii trepanate descoperite pe teritoriul ţării noastre (alături de cel de la Girov, judeţul Neamţ, aparţinând culturii Cucuteni; de la Holboca, judeţul Iaşi; de la Stoicani-Cetăţuia, judeţul Galaţi; de la Decea Mureşului, judeţul Alba).

Deşi s-a crezut iniţial că acesta ar aparţine culturii Coţofeni (epocă de tranziţie dintre eneolitic şi epoca bronzului, numită uneori şi epoca cuprului, şi plasată temporal în jurul anului 3500 î. Hr.), datarea a fost rectificată şi actuala opinie ştiinţifică este că ar aparţine intervalului 2700-2500 î. Hr.

Recuperat dintr-un tumul de mormânt aproape distrus şi aparţinând unei femei de 35-40 de ani, craniul prezintă interes şi datorită deschiderii tăieturii fronto-parietale, cu una cele mai mari dimensiuni descoperite în ţara noastră, dar şi în lume (o lungime a diametrului mare de 12,2 cm şi a celui mic de 7,2 cm).

mostenireculturala.com

Mai mult, în ciuda dimensiunilor mari ale intervenţiei, subiectul trepanaţiei a supravieţuit, iar craniul a trecut printr-un proces de vindecare.

Nu în ultimul rând, mai multe indicii (lipsa unor traumatisme, aspectul suturilor) demonstrează că operaţia s-a realizat asupra unui subiect sănătos, ceea ce poate indica fie un scop magico-religios, fie o problemă de sănătate care să nu fie aparentă la nivelul scheletului (migrene, epilepsie). 

Dată fiind plasarea tipică a trepanaţiei, descoperită repetitiv la alte cranii datând aproximativ din aceeaşi perioadă – un exemplu fiind cele cinci cranii de la Rostov pe Don, cu amplasarea trepanaţiei în acelaşi loc (fronto-parietală, dispusă paralel cu sutura sagitală) – s-a ridicat problema justificării ritualice a intervenţiei.

Totuşi, cum trepanaţiile identificate pe teritoriul ţării noastre sunt localizate variat la nivelul craniului, comunitatea ştiinţifică nu este în acord unanim cu privire la rosturile magice ale operaţiilor.

Discuţia poate însă continua dincolo de pragul ştiinţific al problemei, într-o zonă de „protomentalitate”, date fiind informaţiile cumulate de mai sus şi, în fond, excepţionalitatea procedurii. Cine erau subiecţii unor astfel de intervenţii?, de ce anume?, cum şi când se realizau?, cu ce mijloace?

Este foarte probabil ca, în mentalul comunităţilor umane străvechi cele două – „actul” medical şi vindecarea magică – să se fi suprapus atât la nivelul percepţiilor şi credinţelor, cât şi instrumentarului şi necesităţii. Cel mai probabil, procedura era performată în cadrul unui ritual, de către un vraci, cu ajutorul unor plante magice, anesteziante şi de grăbire a vindecării, în anumite momente „tari”, care sporeau şansele de refacere, pe baza unor informaţii şi experienţe anterioare de tip ezoteric şi, poate, însoţit de gesturi şi sunete incantatorii.