Este un lucru cunoscut îndeobşte. Limba latină este strămoașa românei. Lexicul este preponderent roman. Morfologia păstrează, de asemenea, amprenta marcantă a complexității latine, restul limbilor romanice, în majoritate, simplificând-o drastic.
Totuşi, în privinţa formării viitorului, româna şi celelalte limbi romanice au ales căi diferite.
Ultimele mențin structura din latină, la forma de infinitiv adăugând terminații specifice pentru a marca acțiunile planificate și care se doresc a fi realizate.
În română, există o abatere interesantă de la această regulă. Sub influența substratului (limba dacă), viitorul se formează, la noi, altfel.
Verbul „a vrea/a voi”, în formă prescurtată, joacă rol de auxiliar (de verb ajutător) pentru crearea unui verb compus: eu voi face, tu vei crea, el va triumfa etc.
De ce s-a păstrat în limba română acest tip de viitor, generat în creuzetul gândirii strămoșilor daci?
Pentru a răspunde, trebuie să descifrăm ce înseamnă această modalitate de a concepe viitorul.
A vrea înseamnă a fixa un obiectiv, a ținti un ideal. Dar este mai mult decât atât. A vrea nu este nici a dori (mai galeș), nici a râvni (mai visător). „A vrea” înseamnă a pune forţă şi energie în slujba idealului sau a atingerii obiectului vrerii. Înseamnă o investiție de sine la capacitate maximă.
Ca pas următor, a proiecta în viitor vrerea ta înseamnă a o considera ca și împlinită. De cine depinde concretizarea unui plan? De propria persoană, dar și de numeroase, variabile necunoscute, de multe ori având drept de veto. În general și generic numite destin.
A face din viitor un act de pură voinţă înseamnă a lua în calcul şi forțarea destinului, supunerea lui, „îndoirea” acestuia pentru a-ți face pe plac. Sau pe vreme.
Viitorul nu este al îndoielii, nici al neputinţei, nici al răzgândirii.
Invocarea destinului și determinarea lui de a fi în consens cu vrerea umană este rezultatul unor adânci reflecții și al unei hotărâri de neîntors. Şi al forţei, al voinţei.
Respingerea viitorului în forma latină şi rămânerea în matca de gândire dacică înseamnă preferinţa clară pentru această variantă de a gândi viitorul în paradigma „vrerea-ca-realizare/împlinire”.
Vezi şi:
Cuvântul „baci” şi falsa lui origine maghiară
De ce numele cămăşii tradiţionale – al iei – nu provine din latină
MOŞTENIRE CULTURALĂ 