Numele iei, ca și al altor cuvinte din străbuni, este pus pe seama unui împrumut latinesc. Ar proveni de la [vestis sau tunica] linea (care înseamnă vestă sau tunică/rochie/cămaşă mai lungă din in). Originea este interesantă şi chiar logică din punctul de vedere al transformărilor survenite în evoluţia cuvântului, dar nu de tot convingătoare.

Cămaşa tradiţională = [tunica] linea?

Ie ar proveni de la linea, aşa cum in vine de la linum. Dacă linum a dat în română in, pe principiul analogiei linea ar da inea. Căzând n-ul, ar rămâne iea, cu un i iniţial mai lung. Ia de azi ar fi stănepoata lingvistică a lui linea din latină.

adamclisi

6 contraargumente

Şi totuşi…

  1. Pare greu de crezut ca, până la sosirea romanilor, locuitorii autohtoni să nu-şi fi denumit în niciun fel straiul tradiţional. Un veşmânt de altfel vechi, care era purtat, aşa cum atestă descoperirile arheologice, încă din neolitic. Pe teritoriul ţării noastre s-au găsit ţesături imprimate în obiecte de lut, decorate cu broderii ale căror modele se regăsesc încă în arta populară actuală. Pare astfel mai mult decât probabil ca bluza tradiţională să fi purtat un nume local. Iar dacă avea, e greu de crezut că locuitorii Daciei  ar fi renunţat la el în favoarea unui cuvânt (compus) roman. În întâlnirea dintre două civilizaţii, fiecare îşi împărtăşeşte specificităţile în limba proprie. Autohtonii şi coloniştii sunt, în acelaşi timp, transmiţători şi receptori de cultură, fiecare învaţă de la celălalt ceea ce nu cunoaşte, ceea ce i se pare străin, exotic şi tipic locului.
  2. Cuvântul linea este considerat echivalent cu sintagma „din in” (la feminin). Totuşi, nu este o vorba despre atestare clară, ci justificarea sensului se face mai ales prin comparaţie cu alte limbi latine, unde se presupune că ar fi dat cuvinte noi (exemplu, linge =veşminte ţesute, lenjerie, rufărie).
  3. Chiar şi presupunând că linea (din in) a dat numele de azi al iei, lucrurile rămân complicate. Cămaşa tradiţională ar fi primit acest nume pe baza faptului că era ţesută din in. Adevărat, inul este unul dintre materialele străvechi (printre primele plante cultivate, încă din neolitic) din care se confecţionau cămăşile populare. Dar o textură la fel de des utilizată, la concurenţă cu inul, este cânepa. Mai mult, se pare că inul era preferat pentru hainele de sărbătoare, cânepa fiind textura veşmintelor de zi cu zi ori pentru muncă. Inul, mai pretenţios şi mai uşor şifonabil, nu era, deci, textura cea mai comună. Şi atunci de ce romanii – şi apoi localnicii, prin preluare de la aceştia  – nu ar fi preferat numele de tunica canapa (numele în latina vulgară al cânepii)?
  4. Acelaşi cuvânt, linea, a dat, cu toate astea, în mod clar linie în română. În primul caz, linea ar fi dus la apariţia cuvântului ie, cu transformările deja văzute; în al doilea, linea (cu aceeaşi formă, deci) ar fi produs un cu totul alt cuvânt: linie. Între cele două împrumuturi nu se poate stabili o cronologie sau distanţa temporală care le desparte (necesară pentru ca acelaşi cuvânt să aibă „avataruri” diferite), dar chipul diferit de transformare nu poate fi justificat prea uşor.
  5. Alte componente alte costumului popular, precum căciulă, brâu, straiţă au păstrat numele autohtone. De ce tocmai ia, o piesă vestimentară de mare importanţă, ar fi împrumutat un nume latin?
  6. În fine un alt argument, deloc neglijabil, este că, în albaneză, limbă folosită pentru a verifica posibilitatea ca unele cuvinte să aparţină substratului autohton, există varianta ljinë.