Maghiarii și-au însușit cuvântul „baci” – sub forma grafică adaptată bάcsi – și îl consideră parte a zestrei lor naționale lexicale. Zestre din care românii ar fi preluat, ca între vecini, mai multe cuvinte. De fapt, lucrurile stau exact invers. Etimologia maghiară a unor cuvinte românești este cel puțin discutabilă, iar transferul a numeroase cuvinte a avut un parcurs diametral opus: din română în maghiară.
Unul dintre aceste cazuri este cu siguranță cuvântul „baci” pe care, de altfel, și mulți români îl consideră un împrumut din maghiară. Ceea ce este atât un fals istoric, cât și, din punct de vedere „tehnic”, o eroare lingvistică. Cu atât mai gravă cu cât „baci” reprezintă o moștenire de substrat (din fondul de cuvinte autohtone dacice). Care datează, adică, din timpuri în care apariția în Europa a strămoșilor actualilor locuitori ai Ungariei nu era nici măcar umbra unei posibilități.
Ca și multe alte cuvinte din fondul lexical dacic, și acesta se leagă intim de istoria locală și de tiparul de viață și de mentalitate al autohtonilor. Păstoritul a dat naștere unei întregii civilizații, a modulat credințe și practici, a născut un bogat folclor ciobănesc, într-un cuvânt, a șlefuit „sufletul” locuitorilor spațiului carpatic după o matrice unică. Puternic înrădăcinată în ADN, această tipologie de viață a persistat și dincolo de colonizarea romană. Majoritatea cuvintelor legate de păstorit și de viața pe care a modelat-o ocupația în sine sunt în limba română de origine străveche, dacică: stână, strungă, murg, mânz, brânză, cârlan, ciomag, bortă, căpușă, gălbează, mălai, mămăligă, traistă, țarc, țap, urdă, zăr, zgardă, cioban, baci, custură.
Mai târziu, această „civilizație pastorală” a dat naștere transhumanței practicate de vlahi (olaci, olahi, balacci, blacki, walathi, după numele cu care apar menționați în diverse izvoare), timp de o mie de ani, de-a lungul Evului Mediu. Acest obicei românesc de a străbate cu turmele, în căutarea pășunilor, sute de kilometri (din Pind în Cadrilater, din actuala Transnistrie în stepele din Crimeea, de la Marea Egee în Munții Tatra, cu vatra în Munţii Balcani) a stat la baza civilizării/animării unor spații vaste, în care românii au venit cu avutul lor material și spiritual: pe urmele turmelor s-au creat drumuri, numite ale oilor și ale sării, s-au improvizat târguri (prilej de tranzacționare de mărfuri – produse de stână contra obiecte de uz imediat –, de socializare, de schimburi de informații, de povestit basme în fața focurilor arzânde) și ulterior așezări stabile (sate și localități care au purtat și poartă încă nume românești). Odată cu ele, s-au răspândit credințele, mitologia și practicile, viziunea de viață tipic românească și, desigur, s-a preluat vocabularul tipic păstoritului.
Nu întâmplător, cuvântul se regăseşte azi în toate limbile vecine României, străromâna şi transhumanţa fiind singurele legături identificate între acestea (dat fiind faptul că nu există o origine locală a cuvântului în niciuna dintre limbi). Explicabil, deci, că o cultură de tip migratoriu ca cea a strămoșilor ungurilor de azi a preluat de la călătorii vlahi, cu bază sedentară și structuri culturale închegate – aceștia fiind menționați chiar în Gesta Hungarorum sub formula „Blachi ac pastores Romanorum”, în secolul al X-lea – vocabularul specific oieritului. Inclusiv cuvântul de bază „baci”. Și nu invers.
În română, el are mai multe sensuri care au decurs firesc unul din altul. Mai întâi, el a însemnat ciobanul cel mai vârstnic, harnic, gospodar dintr-o stână, conducătorul celorlalţi oieri. Ulterior, s-a accentuat latura de autoritate respectabilă într-un domeniu sau într-un context social sau familial, termenul baci fiind o formulă de politeţe faţă de o persoană mai în vârstă sau recunoscută ca de nivel superior. Maghiarii – neîndeletnicindu-se cu oieritul – au preluat acest ultim sens şi îl consideră, în lingvistica oficială, ca termen maghiar, alcătuit, în mod surprinzător, din bάcs (unchi) + i (sufix diminutival) = unchiuleţ. Nu insistă însă pe istoria sau provenienţa cuvântului original, „bάcs”, de la care s-a format prin derivare al doilea, „bάcsi”. Mai mult, „produsele tradiționale secuieşti” sunt promovate cu mândrie utilizând termenul de bάcsi: Janos bάcsi. Termen cu origine dacică, preluat din română.
Nu e ceva rău. Mai bine ar fi să i se recunoască şi originea. Problema mai mare este că la ora actuală – în condițiile amneziilor istorice în care se trece contemporaneitatea noastră – noi suntem cei care ne uităm propriile cuvinte. Până într-acolo încât, cu un exces de zel greu de înţeles, cuvântul „baci” este considerat în unele dicţionare (care nu au de-a face nici nu un minimal spirit ştiinţific, nici cu logica ori cunoaşterea fenomenelor istorice) de origine maghiară.
MOŞTENIRE CULTURALĂ 