Multe popoare indo-europene – că-s slave, germanice sau latine – își duc mai departe prin istorie legenda de familie în mijlocul neamului printr-o ingenioasă prelungire a numelui cu un sufix care se interpretează ca „fiul lui”. Exemple de astfel de sufixe folosite de alte popoare: -son, -ov, -ici, -iuc etc.

Cele mai multe nume de familie din această categorie se formează de la numele de botez al unui cap de familie, al unui aşa-zis moş, un personaj ajuns legendar – oricum, recunoscut ca model și om de ispravă, de vreme ce urmașii își revendică locul în lume pe baza descendenței glorioase.

patronime romanesti
Linda Saskia Menczel. Crucea Sfintilor.mostenireculturala.com

Cunoașterea modului în care numesc într-o limbă oameni și lucruri – și, mai presus, a originii acestor cuvinte – ne spune multe despre un popor. Nu-i numai știință aici, ci un strop de magie, dacă pricepem că, odinioară, în negurile istorice, a numi un lucru înseamna a-l cunoaște, a-l îmbuna ori a-l putea lua în stăpânire. De aceea, zeul nu era numit, ci era caracterizat prin perifraze: Cel Strălucitor, Cel care salvează etc. Mai mult, numele de familie e menit să arate individualitatea într-un colectiv, dar și identitatea de neam. El unește și coagulează în aceeași măsură în care unicizează și singularizează.

Această revendicare de la un înaintaș de seamă arată cine ești și de unde vii, dă niște garanții și niște linii directoare. Totodată însă evidențiază că – deși originea e importantă în a cunoaște omul – persoana e reprezentantul strămoșului de neam și nu acela. Similaritate, și nu identitate.

Ca de obicei, și prin acest mod de autoreprezentare care este numele, românii au ales o cale a originalității. La noi, în română, există două modalități de a ne determina descendența și demnitatea care vine odată cu ea.

Pentru noi, atât stră-moșul exemplar, cât și spațiul ori natura înconjurătoare sunt demne de a fi însușite ca nume. Astfel, la noi, sufixele de origine sunt mai multe și marchează o specializare. Prin „–escu” („-oiu”, „- ete”) se desemnează descendența familială și prin „– eanu” proveniența de loc.

În privința lui „–escu”, numele de familie provin fie de la nume de botez al strămoșului din trecut (un personaj exemplar al familiei – Alexandrescu, Paraschivescu,Teodorescu, Zamfirescu), fie de la o poreclă (Lungulescu, Uritescu, Buzescu), fie de la un diminutiv (Ghițescu, Niculescu), fie de la meserii (Cojocărescu, Căpitănescu, Croitorescu).

Locul de proveniență este marcat prin sufixul „–eanu”. Exemple sunt numeroase, de la orașe și localități (Calafeteanu, Caracaleanu, Dorneanu, Apahideanu), la râuri (Pruteanu, Sireteanu, Jianu, Gilorteanu) și alte ”elemente geografice” (Câmpeanu, Munteanu, Deleanu).

Și mai aparte, în repertoriul numelor de familie terminate în „-eanu” apar și nume de flori sau arbori: Bujoreanu, Călineanu, Busuioceanu.

Mai rar, mai nou și cel mai probabil prin analogie cu numele în „-escu” (mult mai numeroase), s-au format și nume terminate în „-eanu” care provin de la un nume mic: Angheleanu, Petreanu etc.