Povestea mămăligii – că e vorba de aliment sau de cuvânt – nu e simplă. Dar nu-i nimic! Ne încăpăţânăm să-i refacem traseul. Mâncarea tradiţională merită!

Primul obstacol: „originea necunoscută”. Al doilea, istoria complicată a evoluţiei mămăligii, al cărui prim pas în gastronomie începe cu… meiul.

E complicat? Sigur, dar asta am spus deja.

„ORIGINEA NECUNOSCUTĂ”

De fiecare dată când dicţionarele explicative şi de „arheologie” a cuvintelor  nu descoperă o origine străină – fie ea şi fantezistă ori îndepărtată ca sens – unui cuvânt românesc, se află într-o mare impas.  Şi atunci apelează la ultima resursă: originea necunoscută. Deci, nu i s-a găsit încă provenienţa sau influenţa, dar nu ne dăm bătuţi. Cineva o va descoperi cu siguranţă. Dacă nu azi, mâine. Dacă nu mâine, altcândva. Până atunci, o dăm anonimă. Pentru că un cuvânt „made in Romania” nu poate să existe!

Şi în cazul tradiţionalei mămăligi, avem de-a face cu frumoasa şi originala origine necunoscută. Deşi Haşdeu a trecut de multă vreme mămăliga în rândul cuvintelor autohtone – şi multe dintre cuvintele pe care el le-a identificat astfel sunt azi recunoscute ca fiind din fondul prelatin – nesiguranţa rămâne.

Că nu i se cunoaşte evoluţia şi nici nu i se ştie parcursul transformărilor e una. Dar originea e altceva.

Dintre cuvintele identificate de Haşdeu ca aparţinând substratului dacic:

baci, brânză, cârlan, cioban, cioară, dulău, mălai, mămăligă, mânz, urdă, rimă, stejar, strugure, ţarină, tărâm, traistă. 

Noroc că în aromână se înregistrează cuvântul mumulig. Pe această bază şi pentru că restul popoarelor care au venit în contact cu păstorii daco-români au şi ei cuvântul în forme foarte asemănătoare, unii îndrăznesc să spună că „mămăligă” ar fi un cuvânt de-al nostru, dat cu împrumut şi la alţii.

MEIUL DE VREME REA

Mămăliga-i din mălai. La rândul lui, „mălaiul” e dat în dicţionare ca având de origine necunoscută sau, mai interesant, complet lipsit de etimologie. N-are mamă, n-are tată. Dar sens are. Şi, pe calea sensului, unii cercetători (Al. Ciorănescu, Andrei Avram, Pârvu Boerescu) au încercat să descopere din ce neguri vine.

Înainte de apariţia porumbului, la noi se cultiva intens meiul. De ce? Măcar pentru faptul că e rezistent la lipsa apei, nepretenţios în privinţa pământului din care creşte, se cultivă cu o „tehnologie” minimală şi are o creştere rapidă.

Iar meiul, măcinat, dădea mălaiul. Se poate, deci, ca „mălai” să provină de la cuvântul „mei”, aşa cum l-am moştenit din latinul milium, devenit mai întâi milia, apoi trecut prin transformările: mel’al’e, melal’e, mălal’e, mălaie, mălai.

De asemenea, mai există varianta ca „mălai” să provină din cuvântul dac męlua (făină – de mei) sau să reprezinte o contopire a celor două cuvinte – latin şi dacic, în cuvântul „melallia” (cu multiple sensuri: mei, boabe de mei, semănături, făină, fiertură de mei).

Iar această fiertură a ajuns să fie mămăliga noastră. Care purta acelaşi nume fie că era făcut din grâu, mei sau porumb.

De altfel, denumirea de mei apare în variate exemple ca fiind sinonim cu mălai: „mălaiul, păsatul sau meiul se cultivă după ce i s-au scuturat spicele”.

DE LA MĂLAI LA MĂMĂLIGĂ… E DRUM LUNG

Deşi par asemenea şi conexiunea logică pare „fermă”, se spune cele două cuvinte n-au legătură directă, adică unul nu s-a „născut” din celălalt, ca pruncul din mamă.

Dar, apropo de mamă, pornind de la acest cuvânt s-a propus o altă posibilă formare a cuvântului mămăligă: cu acest nume s-a înregistrat, la aromâni, un soi „mâncare făinoasă cu care se hrănesc pruncii” (deci, boabe pisate, probabil amestecate cu apă).

Şi aşa, mămăliga ar proveni de la mama+ligă, după modelul sapă+ligă. Sau din mamallia (care înseamnă „sân”). Ambele propuneri sunt însă considerate ca fiind greu de acceptat.