Trei (mari) poeţi despre Marele Eminescu

S-au spus multe despre Eminescu. Bune şi proaste, omagii şi otrăvuri. Cele rele, arhisuficiente, inflaţionale, arătând mai multe despre detractori decât despre Poet. Logica e primară. Nu s-au putut ridica la înălţimea lui, atunci să-l coboare.

Cele bune, dezarmant insuficiente, deşi datoria, dar şi minimul instinct de supravieţuire ar trebui să ne dicteze să ne gândim în fiecare zi la el. Dacă nu cu meritata dragoste, măcar cu o îndatorată recunoştinţă.

Poeţii sunt întâii chemaţi să nu-l uite, căci au primit de la el baza urcuşului lor către aerul rarefiat al marii poezii, îi datorează limba română în care au scris şi străbaterea mai uşoară a poeticelor drumuri sub călăuzirea Stelei Polare Eminescu. Pentru a nu ne rătăci pe noi şi a nu se uita pe sine. Mulţi au înţeles asta şi i-au urmat, unii l-au răsplătit cu blesteme, puţini şi-au recunoscut onoranta vasalitate, închinându-i ode. Cu sau fără metru antic.

Trei dintre ei, ne spun aşa:

„Într-o lume relativă,
Ce-a făcut şi-a desfăcut
Eminescu-i remuşcarea
Dorului de absolut.
Dacă unu şi cu unu
Nu mai vor să facă doi,
Eminescu este chipul
Infinitului din noi.

Fără el oricare lucru
Şi-ar urma cărarea sa,
Fără el chiar steaua noastră
Dintre stele ar cădea.
Pe pământul vechii Dacii,
Când mai mare, când mai mic
Dacă n-ar fi Eminescu
Viaţa nu ne-ar fi nimic.

El Moldovei îi e fiul
Şi Munteniei nepot
L-a-nfiat întreg Ardealul
Eminescu-i peste tot.
Într-o lume relativă,
Mai avem un nume sfânt
Eminescu-i România
Tăinuită în cuvânt.”
Dor de Eminescu, Adrian Păunescu

„Eminescu n-a existat.

A existat numai o ţară frumoasă
La o margine de mare
Unde valurile fac noduri albe,
Ca o barbă nepieptănată de crai
Şi nişte ape ca nişte copaci curgători
În care luna îşi avea cuibar rotit.

Şi, mai ales, au existat nişte oameni simpli
Pe care-i chema: Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare,
Sau mai simplu: ciobani şi plugari,
Cărora le plăcea să spună,
Seara, în jurul focului poezii –
„Mioriţa” şi „Luceafărul” şi „Scrisoarea III”.

Dar fiindcă auzeau mereu
Lătrând la stâna lor câinii,
Plecau să se bată cu tătarii
Şi cu avarii, şi cu hunii, şi cu leşii
Şi cu turcii.

În timpul care le rămânea liber
Între două primejdii,
Aceşti oameni făceau din fluierele lor
Jgheaburi

Pentru lacrimile pietrelor înduioşate,
De curgeau doinele la vale
Pe toţi munţii Moldovei şi ai Munteniei
Şi ai Ţării Bârsei şi ai Ţării Vrancei
Şi ai altor ţări româneşti.

Au mai existat şi nişte codri adânci
Şi un tânăr care vorbea cu ei,
Întrebându-i ce se tot leagănă fără vânt?

Acest tânăr cu ochi mari,
Cât istoria noastră,
Trecea bătut de gânduri
Din cartea cirilică în cartea vieţii,
Tot numărând plopii luminii, ai dreptăţii, ai iubirii,
Care îi ieşeau mereu fără soţ.

Au mai existat şi nişte tei,
Şi cei doi îndrăgostiţi
Care ştiau să le troienească toată floarea
Într-un sărut.

Şi nişte păsări ori nişte nouri
Care tot colindau pe deasupra lor
Ca lungi şi mişcătoare şesuri.
Şi pentru că toate acestea
Trebuiau să poarte un nume,
Un singur nume,
Li s-a spus Eminescu.”
Trebuiau să poarte un nume, Marin Sorescu

„La zidirea Soarelui, se știe,
Cerul a muncit o veșnicie,
Noi, muncind întocmai, ne-am ales cu
Ne-am ales cu domnul Eminescu.
Domnul cel de pasăre măiastră,
Domnul cel de nemurirea noastră. Eminescu.

Suntem în cuvânt și-n toate,
Floare de latinitate
Sub un cer cu stele sudice!
De avem sau nu dreptate,
De avem sau nu dreptate,
Eminescu să ne judece.

Mi-l fură, Doamne, adineauri
Pe înaltul domn, cu tot cu lauri.
Mă uscam de dor, în piept cu plânsul,
Nu știam că dor mi-era de dânsul,
Nu știam că doina mi-o furară
Cu străvechea și frumoasa ţară. Eminescu.

Acum am și eu pe lume parte:
Pot îmbrățișa măiastra-ți carte,
Știu că frate-mi ești și-mi ești părinte,
Acum nimeni nu mă poate minte.
Bine ai venit în casa noastră,
Neamule, tu, floare mea albastră. Eminescu.

Suntem în cuvânt și-n toate
Floare de latinitate,
Sub un cer cu stele sudice!
De avem sau nu dreptate,
De avem sau nu dreptate, Eminescu să ne judece!”
Eminescu, Grigore Vieru

Ce putem spera la 130 de ani de la moartea lui Eminescu? Că pământul românesc va mai naşte încă poeţi „în adevăratul sens al cuvântului” (aşa cum cândva îl prezenta Maiorescu pe Mihai Eminescu), care să găsească mai des „cuvântul ce exprimă adevărul” (aşa cum îşi dorea Poetul) şi care să nu ne lase să-l uităm pe „marele noroc al neamului românesc” (aşa cum l-a numit Nichita).

Căci nu îndepărtarea în timp, ci desolidarizarea identitară de el şi uitarea lui sunt dezastruoase şi vor începe să ne doară. Vom fi bolnavi fără să ştim cauza şi greu de lecuit din această pricină.