În avatarurile Dragobetelui se evidențiază o latură importantă. În creștinism, el devine patron al instituţiei maritale, reglator al scenariului nupțial și al dragostei conjugale.

Se știe că, prin tradiție, nunțile satului se făceau fie toamna, după încheierea lucrărilor la câmp/în gospodărie, dar înainte de intrarea în Postul Crăciunului, fie primăvara, în câșlegi (interval dintre două posturi), ultima secvență a obiceiurilor de iarnă, după Anul nou, și înaintea începerii obiceiurilor de primăvară.

Pe scurt, perioadele ar coincide cu finalul lunii septembrie (în funcție de regiune), luna octombrie și până în 15 noiembrie, pentru toamnă. Sezonul de nunți de primăvară cuprindea intervalul cuprins între a doua decadă a lunii ianuarie, luna februarie și, uneori, câteva zile din martie, în funcție de fixarea datei pascale. Ceea ce înseamnă că luna februarie reprezenta vârful sezonului nupțial de primăvară.

Câșlegile urmează sezonului șezătorilor și colindatului, prime secvențe ale obiceiurilor de iarnă, care favorizează cunoașterea tinerilor și marchează intrarea unora în rândul fetelor de măritat și al feciorilor de însurat. Acest interval, deci, reprezintă etapa concretizării maritale a relațiilor închegate peste iarnă, în care tinerii și-au „testat” „compatibilitatea” şi „verificat”  hărnicia, felul de a gândi, simţul umorului, darul de a spune poveşti ori de a cânta etc.

Către finalul lor, apare Dragobetele (de exemplu, pentru anul 2018, când Paștele a căzut pe 8 aprilie, câșlegile au cuprins perioada 7 ianuarie-26 februarie), divinitate care verifică buna rânduială a relațiilor erotice comunitare – în cheie creștinată – și respectarea normelor căsătoriei.

Coincizând cu perioada de manifestare a Dragobetelui, la Lăsatul secului de primăvară se organiza obiceiul strigării peste sat, preponderent privitor la căsătorie, în care se anunțau colectivității nunţile încheiate.

nunta dragobete

Cine nu se căsătorise în câșlegi, deci până la Lăsata secului – moment după care nu se mai puteau face nunți – este „rușinat” și impulsionat să o facă în curând. „Îi însurăm noi acum”, strigau actanții obiceiului, arătând că ieșirea din normă nu va fi tolerată.

Așa cum am văzut, Dragobetele s-a păstrat în creștinism, dar, cum Paștele putea cădea și în martie, împingând Dragobete în afara câșlegilor și deci stopând legarea perechilor și facerea nunților, vizibilitatea vechii zeități s-a estompat treptat.

Ea a fost, în mod paradoxal, reînviată sub presiunea Valentinului occidental, în demersul de redescoperire a propriei identități culturale a dragostei.