Personaj mitologic fascinant – încă din vechime şi nu numai pentru români – zeul geto-dac a suscitat interesul multor istorici şi lingvişti, care au căutat să-i definească profilul, începând, logic, de la explicarea numelui, ştiut fiind că orice antroponim avea o semnificație originară, chiar dacă azi uitată.

Desigur, nu vom şti cu exactitate adevărul nici cu privire la cum suna numele zeului dac, nici la semnificaţiile sale, nici la funcţiile lui divine. Mitologia rămâne însă povestea pe care ne-o putem imagina fiecare.

O singură vocabulă…

O primă categorie de interpretări porneşte chiar de la întâia menţiune a zeului. Herodot aminteşte o legendă care circula în antichitate, şi anume că numele zeului trimite la cuvântul „zalmos”, care însemna blană de animal, arătând că, în credinţele grecilor, se spunea că Zalmoxis ar fi umblat îmbrăcat într-o blană de urs, care i s-ar fi aruncat peste trup la naştere. Totuşi, „părintele istoriei” este cel dintâi care se arată sceptic faţă de această explicaţie. Ea ar fi avut rolul de a arăta caracterul arhaic, totemic al figurii zeului dac, veşmântul de urs trimiţând la o preistorie a credinţelor religioase, la „copilăria” mitologiei. De asemenea, este posibil ca ea să reliefeze, în substrat, elementul „barbar” al credinţelor dace, adică străin, îndepărtat, aparte, care nu se potrivea gustului grec.

Eliade, pornind de la acelaşi „zalmos”, caută însă o origine frigiană a numelui, limbă în care cuvântul amintit însemna lup. În viziunea lui, această etimologie se construieşte coerent, existând şi alte indicii care alătură dacii şi lupii (de exemplu, lupul ca un strămoş mitic al dacilor sau o străveche confrerie bărbătească ai cărei membri „se transformau” ritualic în lupi).

În secolul al VII-lea, Praetorius observă că forma Zamolxis (despre care se presupune că este cea originară) este înrudită cu un cuvânt din lituaniană (limbă indo-europeană, ca şi limba dacă) – „zeme” – al cărui sens este pământ. Semnificaţia numelui zeului dac ar trebui căutată în profilul lui de zeu al pământului, sprijinită pe relatările antice privind retragerea zeului într-o locuinţă subterană în care ar fi locuit timp de 3 ani, în izolare, în interiorul pământului.

Mai mulţi lingvişti au subliniat o altă posibilă origine a numelui, de la o rădăcină proto-indo-europeană „g’hel”, cu numeroase transformări în limbile indo-europene, care ar însemna luminos, strălucitor.

…sau nume compus?

O a doua categorie de cercetători consideră însă că numele zeului dac trebuie să fi fost compus din mai multe segmente şi că nu putea fi interpretat ca o singură vocabulă, pornind de la o singură rădăcină, fie ea indo-europeană sau pre-indo-europeană.

Începem cu o analiză care împarte numele zeului în numai două fragmente fonetice: Zal-moxis, unde „zal” (cu variantele sal, sar), prima parte a numelui, ar însemna puternic. A doua jumătate a cuvântului, „- moxis” sau „-missus” (cu varianta „-mize”, ca în Samizegetusa) ar echivala semantic cu măreţ. Adică, Cel mare şi puternic, Atotputernicul.

În varianta Zal-mox-is, în care „mox” (pronunţat „moş”) însemna exact strămoşul, cel străvechi, iar „zal” semnifica zeu, numele divinităţii este echivalat cu zeul din vechime, zeul cel vechi, zeul strămoşesc.

De altfel, această explicaţie este sprijinită pe mai multe indicii extrase din raportările istoricilor antici:

– Mnaes din Patrae (sec. III î. Hr.)  ne spune că geţii îl adoră pe Cronos (Saturn, la romani); asemenea, Strabon, în Geografia (sec. I. d. Hr), îl numeşte direct pe Cronos „zeul Daciei”; or, se ştie, în viziunea culturii greco-latine, Cronos-Saturn (numit şi Senex, adică Bătrânul) este zeul din vechime, primordial, al legendarei „epoci de aur”

– Lukian din Samosata este încă mai direct: pentru el, Zalmoxis al dacilor este „zeul strămoşesc”

În grafia Sal-mok-zis, o altă opinie arată că numele zeului provine exclusiv de la rădăcini indo-europene de filon dac (regăsibile şi în albaneză), care ar echivala în traducere, cu „salvare” şi „mugur”. Cum mugurul este simbolul binecunoscut al renaşterii, iar salvare are și sensul de mântuire, divinitatea ar fi fost numită, de adoratorii săi daci, zeul salvator, al veşnicei renaşteri, cel care vindecă şi mântuieşte.

În aceeaşi apropiată grafie, Sal-moc-zis (care ar fi fost numai unul dintre numeroasele nume ale zeului), provenind din rădăcini indo-europene, se identifică, în altă variantă, trei cuvinte, cu semnificaţia de locuinţă-popor-zeu.

În fine, o altă etimologie recent propusă, cu forma numelui zeului Sam-ol-x-is (- is, sufix grec), descoperă ca rădăcini pre-indo-europene ale denumirii formele, foarte productive, ulterior SaM, SeM, SoM – prezente, de exemplu, în toponimele Someş şi Semenic, în antroponimul Semenescu şi în adjectivul semeţ. Astfel, „Sam” ar fi însemnat „profund, înalt”, „-ol (-ul)” ar fi echivalent cu „mare, uriaş”, ducând la ideea că, prin suprapunerile celor două semnificaţii parţial sinonime, numele complet al zeului ar fi fost o dublă precizare a măreţiei sale: cel mare, măreţul, cel semeţ.