Nu se ştie ce etnonim (numele unui popor, unei comunităţi) foloseau dacii înşişi pentru a se denumi. Este însă de presupus că numele sub care alte popoare i-au eternizat în istorie ar fi o variantă adaptată fonic (pentru a putea fi pronunţată mai uşor de aceste popoare) a denumirii pe care strămoşii noştri şi-o asumau.

De aici, şi existenţa mai multor forme a numelui „dac” şi, implicit, existenţa mai multor posibile semnificaţii ale etnonimului.

Primul, dar nu singurul, care aminteşte de legătura dintre daci şi lupi este Strabon. El arată că numele vechi al dacilor ar fi fost „daoi”. De aici, s-a presupus că daoi, davus, dakoi ar însemna „lup”, derivând dintr-un cuvânt indo-european (strămoşii europenilor de azi) dhawo, dhau-ko-s = lup.

În dicţionarul lui Hesychios din Alexandria (sec. V-VI) se regăseşte cuvântul „daos”, care ar însemna „foc sau lumină” (în greceşte) şi „lup” (în frigiană – limbă tracică).

Dacă vorbim de interpretarea frigiană, asemănarea acestui „daos” cu etnonimul dac nu poate fi întâmplătoare şi duce cu gândul la o origine totemică a numelui poporului (identificarea dacilor cu un strămoş mitic lup, ceea ce ar însemna că dacii s-au văzut pe ei ca fiind „cei coborâţi din lupi”). Teoria ar putea fi susţinută şi de stindardele în formă de cap de lup de pe Columna lui Traian sau pe ceramica dacică.

Ei bine, şi dacă ar fi aşa, dacă „dac” ar semnifica  pur şi simplu „lup”… ar însemna că „lupul dacic” nu este decât un pleonasm…

lupdacicjpg
Înaintaşii noştri. Anamaria Lazăr

În acest sens, se aminteşte şi că cetatea „Daous-dava”, situată în Moesia Inferior ar însemna, literal, „satul lupilor”.

Alte variante ale numelui „dac” ar avea ca origine două verbe indo-europene: „dhau”, care înseamnă a „a sugruma” (variantă mai greu de susţinut) sau „dhak”, echivalent cu „a pune, a aşeza”.