Muzeul de Istorie Callatis, din Mangalia, găzduieşte celebrul „mormânt cu papirus”. Celebru din mai multe motive. Mai întâi, pentru că papirusul este cel mai vechi descoperit vreodată în Europa – datează din sec. IV. î. Hr. Numai un singur alt papirus care se află pe continent datează din acelaşi secol, dar dintr-o perioadă mai târzie. El a fost descoperit la Derveni, în Macedonia, iar conţinutului lui – descifrat – se referă la misterele orfice.

Celebru, de asemenea, pentru că bucata de pergament are o istorie contemporană zbuciumată. Şi, nu în ultimul rând,  faimos pentru că asupra identităţii personalităţii înhumate există nu certitudini, ci presupuneri, care lasă deschise mai multe variante.

Cum papirusul aflat la Mangalia s-a descompus la contactul cu aerul, conţinutul lui, în care s-au identificat atât litere greceşti, cât şi unele necunoscute, rămâne un mister. Chiar şi acolo unde literele se ghicesc, grafia este aproape ştearsă, iar, în lipsa unor fragmente importante, papirusul nu ne poate oferi date care să contureze personalitatea purtătorului.

Se cunoaşte că era vorba de un bărbat, iar artefactele care-l însoţesc duc cu gândul la o personalitate importantă a locului şi timpului său. Pe capacul mormântului şi pe capul acestuia se aflau două coroniţe cu ornamente ce imitau frunzele de laur, lucrate în bronz şi prinse pe un cadru de os. În paranteză fie spus, acelaşi tip de coroană a fost descoperit şi într-un alt mormânt (aflat în curtea din spate a muzeului, unde încă se fac săpături – în 2018 fiind descoperite nişte chiupuri), lucru care demonstrează că persoana purtătoare avea acelaşi rang ca şi „proprietarul” papirusului.

„Persoană publică” sau preot?

Revenind la acesta din urmă, prima variantă posibilă ar fi că este vorba despre o notabilitate a oraşului şi că papirusul găsit între mâinile sale ar arăta importanţa funcţiei deţinute de aceasta. Se prea poate ca el să fi fost astfel răsplătit pentru serviciile aduse Callatisului.

O a doua variantă, întemeiată pe descoperiri accesorii din mormânt, ar merge însă în direcţia identificării bărbatului cu un preot al zeului Dionisos. Aceste descoperiri sunt micul altar care se afla în centrul mormântului, cojile de ouă răspândite pe capacul acestuia şi boabele de grâu din jurul craniului – ultimele două făcând parte din „ingredientele” cultului dionisiac. În acest sens, papirusului din mâna bărbatului ar fi reprezentat un mesaj trimis de locuitorii oraşului către zeul adorat.

Se ştie că Dionisos era un zeu trac ale căror ritualuri implicau moartea şi renaşterea simbolică a divinităţii, care, odată cu renaşterea sa, readucea la viaţă întreaga natură.

Grecii dorieni veniţi din Megara adoptaseră cultul zeului local şi-l readuseseră pe pământ getic, făcând din Callatis unul dintre centrele cele mai puternice ale antichităţii în slujirea zeităţii adorate. Se pare că de aici porneau ceremoniile închinate lui, care aveau ca punct final oraşul Dionisopolis (Balcicul de azi).

Să fi fost preotul lui Dionisos grec sau get? Acest lucru nu se cunoaşte. Se ştie totuşi că în cetăţile greceşti, când independente, când aflate într-un regim clientelar faţă de regi traci sau daci, locuiau laolaltă greci, autohtoni şi alte neamuri, ca în orice mare urbe comercială aflată sub semnul mării. În vremea lui Burebista, pe care o inscripţie descoperită la Dionisopolis îl aminteşte ca fiind „primul şi cel mai mare dintre regii din Tracia, stăpânind tot ţinutul de dincolo şi de dincoace de fluviu”, toate cetăţile greceşti de la Marea Neagră au fost cucerite şi controlate de statul dac.